Fără titlu

Memoria are obiceiul să devină necruţătoare în momentele cele mai nepotrivite. Imaginează-ţi o avalanşă de amintiri ce îţi sfredeleşte mintea şi sufletul cu aducerea în toate simţurile a fiecărei secunde ce a trecut acum o luna... 5 luni... sau un an.
Cum ai putea să îi faci faţă fără să zgârii tavanul cu disperarea respiraţiei sacadate, în încercarea de a opri şuvoiul de trăiri ce te-au facut sa simti că eşti viu cu adevărat. Să îţi aduci aminte fiecare secundă scursă cândva... Asta e ceva ce te poate face să scapi prezentul în care te afunzi cu fiecare clipă anunţată de secundarele tutoror ceasurilor lumii. Şi zgârii cu unghiile pe sticla acvariului propriu fiecare tremur de pleoapă numai ca să nu fi obligat să clipeşti, de teama de a nu mai pierde încă o sistolă a unei inimi ajunsă în prag de infarct miocardic. Distracţia începe abia în momentul în care încep să se întrepătrundă secundele din amintiri cu cele pe care le respiri fără să îţi dai seama, ţinând de mână copilul care ai fost şi privind în proprii tăi ochi. Laşitatea pe care abia acum o percepi... momentele în care puteai să schimbi totul numai printr-un singur gest. Apoi... vin în toată limpezimea lor soluţii ce puteai să le eliberezi la momentul acela îngheţat în timp, care îţi stăruie pe retina împăienjenită şi te întrebi de ce mama dracului nu ai făcut ceva atunci. De ce trebuie să îţi dai seama ce era de făcut abia acum? Şi rumegi, ca o vită întârziată la păşune, toate rezolvările ce puteai să le dai atât de simplu dacă aveai curajul necesar.
Probabil că asta ne face oameni... Asta îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit în vara asta la Costineşti:

"Două planete se întâlnesc în mişcarea rol de revoluţie după câteva milioane bune de ani, destul de aproape încât să îşi vorbeasca.
- Oooooo ce mai faci maestre? Nu ne-am văzut de ceva vreme!
- Eeeehhh... Ce să fac... nu prea bine.
- Păi? Data trecută erai sufletul petrecerii.
- Am... ceva probleme de sănătate.
- Aoleu! E grav?
- Da... veneric.
- Hai mă! Zi ce ai! Că doar nu îţi e ruşine de mine... Ne ştim de la Big-Bang.
- Am... Homo Sapiens...
- Aaaaaaaa! Stai bă calm! Şi eu am avut. Nu-i grav! TRECE!"

E un banc foarte crud în esenţă. Te face să râzi în hohote de fiere şi să îţi mesteci dinţii apoi. Obişnuiesc să spun că am trăit viaţa aşa cum am ales. Că nu regret nimic... EEEEE NUUUU... Probabil că am să mai zic asta, doar pentru că vreau să o aud. Dar dacă stau şi despic firul trecutului în patru şi iau în calcul alternativele, îmi dau seama că puteam foarte bine să fac altfel. Simplitatea actiunii alternative mi se pare atât de evidentă în cele mai multe din cazuri. Cât de uşor mi se pare acum... şi cât de teamă mi-a fost atunci. Fărâma de luciditate care îţi lipseşte în momente importante din viaţă are un iz de laşitate atunci când o priveşti peste ceva timp. Degeaba încerci să ceri iertare sufletului ce duce povara clipei ratate în spate. Asta lasă urme adânci pe genunchii lui, târâţi pe caldarâmul necruţător al amintirilor. Când realizezi cât de uşor puteai face ceea ce era mult mai bine să faci, atunci te sperii de ce te poate aştepta după următorul colţ de viaţă. Poţi spune: "am să fiu mai atent data viitore". Dar data viitoare poate să nu mai vină niciodată... Data viitoare nu îţi mai este ţie la îndemână. Totul a luat o altă traiectorie din momentul în care ai ales să taci şi să nu faci.
Şi uite aşa, îţi mai albeşte un fir de păr, sau chiar mai multe. M-am întors din Costineşti după aproape o lună în care am făcut ce promisesem că nu am să mai fac. Adică portrete pe o faleză ce şi-a pierdut identitatea. Am revăzut mulţi prieteni sau cunoscuţi. "Bă Olteneeee! Ai albit de tot!"
Răspunsul meu a fost invariabil: "Staţi liniştiţi! Nu doare!".

Puţine promisiuni am încălcat în viaţă. Puţine... dar astea costă mai mult decât am crezut.

Eu şi Cişmigiul

Câteva instantanee din Cişmigiu facute în urma cu ceva săptămâni bune de prietenul modelului în cauză.

Offroad în Apuseni

Nici nu mă odihnisem de ajuns după zilele petrecute cu berea în faţă la Costineşti şi drumul la volanul Bestiei că a venit şi rândul dubiţei (am să o numesc Luluca... nu mă întrebaţi de ce că nici eu nu ştiu). Abia mă trezisem din somn şi m-a sunat Robert cu o veste proastă pentru timpul meu de refacere. Trebuia să mergem să ducem 500 kg de pietroaie undeva la 20 km de Alba-Iulia. Plecarea fiind pe la 2 noaptea (luni spre marti), eu având şi alte multe treburi de făcut, am intrat în criză de timp. Nu am simţit când a trecut ziua de luni şi m-am trezit că mai am 3 ore până la plecare. Evident că nu am mai apucat să dorm niciun strop din cauza vecinelor ce locuiesc în apartamentul de sus. Mamă şi fiică cu chef de scandal şi trântit obiecte mai mult sau mai puţin contondente pe podea, respectiv în capul meu(au obiceiul prost să se bată destul de des). Na! Am rezolvat-o şi cu somnul. M-am îmbrăcat în grabă şi am plecat către locul de întâlnire cu Luluca. Mă aşteptau, după spusele lui Robert, vreo 420 km. Mda... ce să spun... Ţop în maşină, fuga la depozit şi încarcă 508 kg mai exact, apoi fuji către judeţul Alba. Până pe Valea Oltului nu am avut probleme cu traficul. La Vâlcea am fost părăsit de copilot, acesta rătăcindu-se undeva în oniric jucând table cu Moş Ene. Imaginaţi-vă cum e să conduci pe o caldură sufocantă cu un copilot care doarme de îi curg balele pe geamul din dreapta, opturând oglinda laterală de pe respectiva parte. Suuuuuupeer tare frateeee! (cum se spune pe la Bucale). La Sibiu m-am trezit cu Ionica (GPS-ul de rigoare) că mă pune să fac dreapta cand era clar că trebuia să merg înainte. Pe cine să mai crezi? Am luat calea indicată de tabla albastră cu săgeti. Când a început nebuna să facă, cu voce tare, reconfigurarea traseului s-a trezit şi Robert şi mi-a indicat drumul: fă dreapta aici şi apoi stânga şi iar dreapta. Bă... ăsta ţine cu ursu'. M-am conformat şi în scurt timp am pierdut în urmă Sibiul şi copilotul cu respectiva mutră lipită de geamul care parcă îi dusese dorul. Plictiseală de trafic în linie dreaptă şi căldură şi mai multă. La Alba-Iulia, Robert a sărit ca ars şi mi-a zis: tot înainte ca armata rusă. La ieşire din oraş, reconfigurarea traseului... mergeţi înainte 75 km. Aha... parcă erau 20... Las' că nu-i bai! Drum nu prea aglomerat, sinuos pe alocuri şi spre final numai curbe şi în urcare şi în coborare. Uite halda de steril de la Zlatna şi Roşia Montană.

"Aţi fost vreodată la Abrud? Acolo munţii-s o comoară. În piatră dă ciocanul crud, mai dă, mai dă, a suta oară... Tot dă sălbatecul ciocan, zburând scântei ca din balaur. Se sparge bietul bolovan şi-atunci din el se-alege aur".

Poate era cândva... acum... e praf şi pulbere de vieti năpăstuite. Păcat de zona asta superbă, care a ajuns ca vai de ea.
Am ajus şi la Câmpeni. Acolo aflăm că mai trebuie să mergem până la Gârda şi de acolo ieşim de pe asfalt şi o luam pe un drum pietruit de 9 km. Aha... pietruit zici... pietruit să fie. Ei... când am părăsit asfaltul şi am dat să intrăm pe drumul respectiv, mi s-a ridicat părul în cap. Imaginaţi-vă o albie de pârâu de munte cu praguri şi şerpuit, plin de ace de păr, îngust şi cu pante între 40 şi 80 de grade. Ăsta era drumul pietruit. Ce-i drept, piatră era pe el... dar chiar piatră de râu uda şi alunecoasă nu mă aşteptasem să fie. Cam pe la jumătate, înainte de cele mai urâte 3 tronsoane ale lui, drumul a solicitat-o pe biata Luluca până i-a fiert apa în radiator. Jumătatea de tonă pe care o purta în spate i-a dat de cap motorului. După câteva zvâcniri, am renunţat la lupta cu versantul şi am tras pe dreapta, mai exact am ieşit pe o mică poiana (singura ieşire viabila de pe traseu, în rest fiind în dreapta prăpastie - stânga perete). Oricât ar părea de ciudat, acea albie de râu aproape secat (plouase sus şi curgeau firicele de apă), era destul de circulată. Abia dacă aveau loc doua maşini una pe lângă alta în cea mai lată zonă a drumului. În rest, trebuia să te bagi cât mai în lateral posibil şi să aştepti ca şi cel care venea din sens opus să facă la fel. Fiecare după posibilităţi. După ce Robert era să se opărasca grav la deschiderea buşonului de la micul rezervor de apă, în care stătea să ţâşnească un mic gheizer, ne-am aprins câte o ţigară şi ne scărpinam în cap dând din umeri. Oare o să mai pornească? Ce facem? Aşteptăm până se mai răceşte şi punem apă. De unde apă în vârf de munte? Niciun pârâu prin apropiere. După câteva momente de mică panică, Robert zice:
- Oltene.. ştii vorba aia.. prost să fii...
- Da! Noroc că eşti!
- Ia uite acolo sus. Vezi ce văd şi eu? Şi întinde mâna către chiar panta în care ne fiersese apa din radiator. Pe margine, la câţiva metrii era un obiect pe care în mod normal nu te aştepţi să îl vezi în creierii munţilor. Era un robinet albastru, din acela cu pârghie pe care o ţii apăsată ca să curgă apa.
-Oare merge? zice The Copilot.
-Bă... pare proaspăt instalat. Hai să vedem. Am luat un PET de 2 litrii şi m-am dus la salvarea neaşteptată. Mergeeeeee! Hai că nu-i rău. Am cărat vreo 3 recipiente cu apă rece şi am făcut plinul însetatei dubiţe. Acum că se mai răcise treaba, ne gândeam la cum o să urcăm. Mie îmi tremurau picioarele de oboseala (trecuseră 24 de ore de când nu mai dormisem). Până la urmă s-a dat un telefon la destinaţie (adică la cumpărătorul mărfii) şi s-a stabilit că va coborî cu un Aro şi ne va lua greutatea din cârcă. Aşa era bun făcut de la început. Dar ce să te înţelegi cu nebunul de Robert? Urma să luăm drumul fără jumătatea de tonă de geode şi alte pietre. Zis şi făcut. Descarcă pe Luluca şi bagă tot în dihania de Aro, furios şi obişnuit cu drumul ăla. Nu v-am spus un lucru... acei 9 km fac legătura între drumurile patriei şi peştera Scărişoara. Peşteră în care sălăşluieşte, de vreo 3000 de ani, al doilea gheţar subteran din lume ca şi cantitate de gheaţă. După noile măsurători, care se află în curs, e posibil să fie chiar pe locul unu în lume. O minune a naturii care este izolată şi ignorată de autoritati. Ce-i drept, se află în construcţie un drum de 18 km. Pe panoul sub care se află semnul accesul interzis scrie că lucrarea va fi finalizată în mai 2007. Deşi trebuia să fie dat în folosinţă în urmă cu 2 ani, asfalt este pe el numai la intrare pe distanţa de 4 sau 5 km. În rest... se lucrează. Nu am văzut niciun utilaj, nicio maşină încărcată cu ceva care să intre pe el. Nu sunt semne că s-ar face ceva. Numai promisiuni la care oamenii locului ridică din umeri şi plescăie a lehamite din gură. Când am ajuns sus, în satul Geţaru (n-am numărat mai mult de 10 case), am rămas cu gura căscată. O pace şi un miros de timp ramas pe loc m-au înconjurat. Am uitat şi de oboseală şi de griji. Coborârea în peşteră se face pe o scară făcută de localnici. Gheţarul a funcţionat ca frigider vreme îndelungată. Electricitatea a ajuns de curând în satul lor. Ghidul, un moţ mândru şi calm, ne-a arătat şi povestit o grămadă de lucruri în timpul scurt pe care l-am petrecut în peşteră. Temperatura este, constantă, de un grad Celsius. Asta în zona vizitabilă a peşterii. Că mai este o zonă ce nu-i deschisă publicului în care accesul este prin rapel de vreo 15 m pe perete de gheată apoi tot în coborare de vreo 20 m pe un perete înclinat.După 68 de metrii de coborâre ajungi în Rezervaţia Mare a peşterii. Adâncimea maximă este de 105 m. Acolo sunt zero grade. Am văzut poze speciale facute în tehnologie 3D. Impresionant şi trist în acelasi timp. În zonă se mai află foarte multe peşteri (peste 100) fiecare unică în felul ei. Dar, cum şade bine românului, nu este interes să se facă ceva cu turismul nostru. Dă-le Doamne drumuri, că lume vine să vadă. Nici nu îmi vine să cred că în condiţiile de acces actuale, totuşi, urcă destulă lume. Fie cu maşina, fie per pedes, oamenii merg să vadă o minune a naturii cum este Peştera Scărişoara şi al său gheţar.
Bineînţeles că am rămas peste noapte, găzduiţi şi omeniţi de ghidul nostru. A doua zi am coborât cei 9 km de albie secată în 50 minute şi am luat drumul către Bucureşti. Tot traseul m-am gândit la palinca de mere şi slana pe care le-am savurat în ajun şi la oamenii minunaţi din partea locului.

Costineşti Bazar

Miercurea trecută am plecat cu Bestia încărcată de tricouri să deschidem Rock Shop-ul din White Horse Costineşti. Drum plictisitor la volanul Bestiei, trafic de nebuni prin Constanţa şi în aproape 4 ore şi 15 litrii de motorină consumată, am ajuns la destinaţie. Fript de sete, am sărit direct călare pe o bere după ce am băgat cheile în buzunar pentru restul zilei. Bună şi rece berea. Mi-am şters mustaţa de spuma ce se cocoţase deasupra buzei mele superioare şi am fugit repede să mă barbieresc, dupa ce mi-au facut observaţie câţiva prieteni că "Arăţi ca dracu' Oltene. Ţi-a albit barba de tot de când nu te-am văzut". 10 minute mai târziu îmi mai dădeam jos o tură de spumă de sub nas. Mi-era dor de vară în White Horse. Am făcut repejor cunoştinţă cu personalul nou şi am mai strâns câteva mâini de prieteni vechi. Ce relaxant e la mare... Da... Doar daca stai în White şi bei bere cu prietenii. Dacă faci greşala fenomenală să iei drumul către faleză te-ai ars. Şi nu de la soare. În vara asta, edilii din Costineşti ţi-au pregătit multe surprize. Surprize din PVC peste fostele spaţii verzi şi straturi de flori cu care s-au lăudat în anul ce a urmat catastrofalei inundaţii ce a schimbat faţa Costineştiului pentru totdeauna. Faleza în acest moment este înţesată de tarabe din PVC şi lemn, una lângă alta. Mai urmează ca marea de comercianţi să înceapă să îşi ademenească muşteriii cu "Ace, brice şi cariceeee, rame şi chiloţi de dameeee". Gaseşti orice la tarabe. Şi când spun orice, nu exagerez. Sunt şi cel putin 11 Spice Shop-uri în Costineşti, după unii chiar 17. Până duminică la prânz, când m-am urcat la volan, m-am rezumat la berea şi muzica bună din White Horse, 2 drumuri în Eforie Nord cu treabă şi o fugă până în Vamă. Cu Vama e o alta poveste. Am să mai fac câteva drumuri pe litoral în vara asta şi am să vă spun şi despre locul minunat ce cândva era cunoscut sub numele Vama Veche. Acum e cu totul altceva acolo.

Ce ai face cu 3 milioane de euro?

Leapşa primită de la Mara.

- aş cumpăra pentru Mara casa pe care o doreşte.
- i-aş face batrâneţile liniştite mamei mele.
- aş plăti toate ratele sorei mele (la apartament) şi aş ajuta-o să îşi urmeze calea.
- mi-aş lua o Honda Shadow şi o Toyota Hilux.

În rest... nu îmi doresc decât să fiu iubit de femeia ce îmi umple sufletul de aproape un an.

Meet The Beast

După numai 24 de ore de la primul meu drum la volanul unei maşini, aşteptam să fiu sunat şi să mi se spună când e următoarea plecare. Trebuia să conduc până la Bacău la un târg de vară la care eram invitaţi să ne expunem marfa de către Camera de Comerţ.
-Nu mergem cu duba că e in service. Şi tu, oricum, trebuie sa vii cu trenul că o sa conducă socrul meu până acolo. Noi plecăm dimineaţă. Tu ai tren mâine noapte si ajungi dimineaţa la 10. Hai bafta!
Asta mi-a picat destul de bine. Eram încă obosit de condusul a 650 km în 24 de ore, în condiţiile amintite în post-ul precedent. Am ajuns şi la Bacău. Joi dimineaţă toridă. La 20 de minute după sosirea la locaţia târgului respectiv, am fost târât în parcare sa fac o cunoştinţă sumară cu maşina pe care o voi conduce spre Bucureşti peste 4 zile.
-Asta e Bestia! Mi-a spus Robert arătându-mi un Opel Kadet break cu an de fabricatie 1988.
Imediat ce am văzut Bestia, am intrebat:
-Asta ce probleme are? Evident că asta mi-a venit prima dată în minte, dupa experienţa foarte recentă la volanul Peugeot-ului.
-Aaaaa... nu mare lucru... nu prea lucrează amortizoarele pe spate şi cam face zgomot că e tot diesel si are toba puţin desprinsă. Şi nu are claxon.
-Deci nu face stânga-dreapta, sare de cur în sus. Şi mai e si aproape mută de admiraţie pentru cel ce o va conduce în curând.
-Te-ai prins!
Sunt cam perspicace în ultimul timp. Tind să mă prind foarte repede ce mă aşteaptă. Greşiiiit!!!
A venit şi ziua plecării către Bucureşti. Am urcat la volanul unei maşini bătrâne de culoarea asfaltului si cu tabla corfită pe ici, pe colo. Prima cheie, ambalat puţin, plecat de pe loc si pe aici ţi-e drumul. Evident că la prima intersecţie a murit motorul şi am plecat cu a treia de pe loc. La ieşire din Bacău, prima denivelare, primul sărit nărăvaş al Bestiei. Şi aşa am luat drumul cu asfalt aproape perfect de pe meleaguri moldovene. Demaraj nu prea are conserva, dar de manevrat se manevrează bine. Nu vă inchipuiţi cum poate să sune maşina asta. Dacă ţii ambreiajul apăsat şi o turezi... nici nu are nevoie de claxonul şi aşa nefuncţional. Cu balansatul pe verticală m-am obişnuit relativ repede. Numai că mă gândeam ce medicamente să cer la farmacie pentru rău de mare. I-am găsit schepsisul ce trebuia făcut să o liniştesc atunci când o lua razna după o denivelare mai pronunţată. În rest... mergea ca unsă, cu 80 la oră, chiar 90 uneori. Mi-am zis în sinea mea: Hai bă că acum e bine! Ajungem mai repede la Bucureşti. Greşiiiiit!
Am ajuns la Buzău şi am început să îmi văd faza scurtă.
-Ia zi... cum stăm la partea de lumină?
-Cam chioară. Dar e OK.
Chioară şi pe deasupra SAŞIE. La faza lungă, stânga bate jos şi dreapta prin copacii de pe marginea drumului. De folos era numai cea scurtă. Buna şi asta. Iau un iepure şi mă ţin după el. Daaaaa de unde! Am intrat pe Drumul Oselor, cum zicea Robert cu aproape o săptămână în urmă. Urziceni - Bucureşti e un drum de evitat in condiţiile în care nu ai amortizoare pe spate şi eşti incărcat cu 500 kg de bolovani. Fraaaaţiloooor! Aţi vazut, desigur, prin filmele americane cu hip-hop-eri maşinile alea tunate care ţopaie de bot în sus pe ritmul muzicii? Insă cu mici-mari diferenţe. Alea fac aşa de bot şi la comanda unui buton. Bestia face aşa de târtiţă şi la fiecare denivelare, de care respectivul tronson de drum nu duce lipsă deloc, chiar dimpotrivă. Aş putea spune că e tot drumul o înşiruire de dâmburi, gâlme, valuri, sau cum vreţi voi să ziceţi. Dacă ai noroc de o maşină la care lucrează amortizoarele... aproape că nici nu bagi de seamă în ce stare deplorabilă se află drumurile din Românica. Probabil că pe asta se bazează şi guvernanţii noştrii când concesionează lucrari de infrastructură unor firme care mai de care mai obscure şi prin licitaţii în stil undercover. Nu cred că am depaşit de două ori viteza de 45 km la oră. Îmi blestemam zilele şi înjuram cum nu am înjurat, cred, niciodată. Lucru bun totuşi... de la atâta hâţâna-hâţâna s-au reglat cât de cât şi farurile pe faza lungă. Numai că nu mi-au fost de cine ştie ce ajutor... ajunsesem în Bucureşti.
-Lasă bă că o băgăm în service mâine şi o facem. Noi să fim sănătoşi. Mi-a zis Robert, abia reuşind să se abţină să nu râdă când m-a văzut la sosire după ce am coborât de la comanda bărcii numită pe bună dreptate Bestia.
-Îmi spui şi mie când o să văd şi eu cum e să conduc o maşină în stare perfectă de funcţionare?
-Data viitoare. Mi-a răspuns, de data asta râzând în hohote.
Ce-i drept, data viitoare, a fost in regulă cu amortizoarele. Am mers bine de tot până la Piatra Neamţ. Da. Numai că tot fără claxon şi s-a ajuns la Suceava cu garnitura de chiulasă prăjită. Dar asta i s-a tras de la un alt şofer care a luat-o din mâinile mele de la Piatra să o ducă la Suceava. Poate ea Bestia să meargă cu suta, încărcată tare, dar la 140 face mioc.

Miercuri dimineaţă plec spre Tg-Mureş. Încă nu ştiu cu care din maşini şi în ce stare de funcţionare se află.

De la Bistriţa la Bucureşti, via Suceava

Am revenit în faţa ustensilei electronice de comunicare în masă, după o pauză mai mare decât m-am aşteptat. După câteva week-end-uri în compania copiilor şi răsuciri de baloane în forme care mai de care mai năstruşnice, a venit un moment în care mi-au fost solicitate aptitudinile de vânzător şi cunoscător al pietrelor semipreţioase. Prima strigare: BISTRIŢA! Mi-am pus fizicul derutant în unicul tren ce merge direct Bistriţa din Bucuresti şi m-am pus pe citit. Ma aşteptau 10 ore de legănat, cu o carte în fata ochilor, pe drumurile de fier ale ţărişoarei noastre, scăpată de sub controlul locuitorilor ei, dar sub controlul aceloraşi votaţi. Un volum mai târziu, coboram pe peronul gării şi mă lăsam condus de şofer la dubiţa (Peugeot Partner) cu care veniseră, încărcată de la Bucureşti cu vreo 600 kg de cristale şi minerale aduse din Brazilia, Madagascar, Zair şi China. Toate bune şi frumoase... Expoziţie de vară la Muzeul Judeţean din Bistriţa. Cristale, minerale, roci şi fosile, 10 expozanţi, publicitate făcută (cât de cât) ... canci vizitatori/cumpărători. Vineri seara-grătar, sâmbătă seara-grătar. Pălincuţă, vodcă din Ucraina, afinată şi vin bun. Numai că, sâmbătă seara, şoferul nostru se pileşte şi începe să facă pe nebunul.
- Eu mai vreau să mai beau o bere! Zice Nea Caisă.
Prietenul meu şi proprietarul mărfii (patron de firmă importatoare), tot încerca să îi explice dobitocului că a doua zi urma să se urce la volan şi să plece la Suceava, ca mai apoi să meargă spre Bucureşti.
- Nu! Eu mai stau cu oamenii să mai beau o bere sau două!
- Măi, înţelege... avem treabă mâine. Lasă că bem bere la Bucureşti când ajungem. Am încercat şi eu să îl conving să lase dracului băutura şi să mergem la culcare.
După o oră de taxi-hotel-discuţii despre bere-telefon de la recepţie cu reclamaţii pentru gălăgie-iar discuţii despre bere, şoferul nostru se trezeşte cu salariul în mână şi uşa deschisă.
Buuuuun! Acum ce e de făcut? Doi oameni şi o maşină încărcată. Unul fără permis de conducere, celălalt cu. A se reţine: am permis de conducere de 6 ani... dar nu am condus nimic de atunci. Şi colac peste pupăză, nu aveam respectiva bucăţică de plastic la mine. Rămăsese undeva în Bucureşti, pe teancul de facturi restante la electricitate, întreţinere, internet şi dracu' mai ştie ce.
- Presupun că eu am să conduc mâine şi poimâine... Am zis cu juma' de gură, întorcându-mă către Robert.
- Ai ghicit!
Naţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Ce mă fac eu mâine? N-am condus de 6 ani, am greutate în maşină şi nici permisul nu e la mine. Asta am gândit toată noaptea şi jumătate de zi de vânzare.
A venit şi ora la care trebuia să încărcăm maşina şi să o luăm din loc. Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din prima oră la volan. Plecări de pe loc cu frâna de mână trasa, opriri de motor în mijlocul drumului, maxim 60 km la oră şi multă transpiraţie, gură uscată ca iasca.
- Bagă în prima. Calc-o. Frână. Ai verde. Ai roşu. Aici ai prioritate. Acum schimbă în a doua. Frână iar. Scoate din viteză şi bagă prima. Semnalizează. Treci că ai voie.
Cam aşa ceva se auzea din dreapta mea, dar cu calm englezesc, acompaniat de vocea de la GPS (o voi numi de acum înainte Ionica).
Când am auzit-o pe Ionica: aţi depăşit viteza legală, am crezut că o iau razna. Amveam 60 în localitate şi eram, tot, crispat. După primii 100 km am început să mă mai relaxez şi să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Eram la volanul unei maşini care ducea în spate, prin Pasul Tihuţa doi inconştienţi şi o părticică din Brazilia şi alte ţări exotice pentru un românaş care nu a ieşit încă din ţară (ăsta sunt eu).
- Dă-i a patra!
Zis şi făcut. Am călcat şi am trecut în a patra. După câteva secunde m-am trezit că încep să dansez stanga-dreapta pe un drum de munte cu asfalt îndoilenic. Am rămas destul de calm şi am luat piciorul. Am lăsat pedala liberă şi am schimbat inferior, frână de motor. Am revenit la linia de plutire şi am tras cu coada ochiului la Robert. Era şi el calm.
- Ştii cât aveam? 95 la ora. Vezi că bara de torsiune pe spate are ceva probleme şi face urât peste o anumită viteză. Las-o mai moale.
- Şi acum îmi spui?
- Da' io de unde dracu' să ştiu că tu te bagi la viteză?
Am ajuns şi la Suceava. Conducerea unei maşini prin oraş mi s-a părut tot timpul un calvar. Mai ales dacă eşti spectator zilnic la traficul din Bucureşti. A trebuit să traversez oraşul. Sincer să fiu... habar nu am cum am făcut asta. Nu am văzut nimic. Aveam o Ionică şi ochii alerţi (ai lui Robert). Eu eram atent numai la controlul maşinii şi atât. Ce semafoare? Ce sensuri unice sau giratorii? Ce treceri de pietoni sau mai ştiu eu ce? De astea se ocupa Robert. Eu doar controlam maşina şi eram atent să nu iau oglinzi şi vopsea, străine de maşinuţa pe care o conduceam. Când am ajuns la destinaţie şi am descălecat, ca Mihai Viteazul dupa primirea facută de moldoveni pe la 1600, eram ca în transă.
După o noapte în care am dormit în comă, m-am urcat la volan şi am pornit către Bucureşti. Eram mult mai relaxat, chiar şi prin oraş o idee. Pe la jumătatea drumului între Suceava şi Bacău, am observat că s-a aprins în bord o alertă de forma unei baterii. Hmmmm... parcă şi ieri era.... Cum eu nu condusesem nimic în afară de trabant şi o dacie făra ştergătoare şi claxon, cu bordul mort de mult, n-am dat mare importanţă faptului. Mă rog... merg mai departe şi ajungem la Bacău, unde mi s-a oprit de cel puţin 3 ori motorul în intersecţii şi o dată în pantă, de unde am plecat cu scârţâit de roţi. După ce am scăpat neoprit de poliţia care era grămadă pe străzi (aşteptau, după cum aveam să aflu în 10 minute, o coloană de biciclişti într-o competiţie de care nu aveam idee că are loc), am ajuns la un popas şi am tras pe dreapta să mă odihnesc puţin şi să ne refacem stocul de ţigări şi udătură rece. Atunci a observat şi Robert alerta ce se încăpăţâna să lumineze în bord.
- Băăăă! Cred că nu mai avem încărcare. Stinge poziţiile şi hai să vedem dacă ajungem până la următorul oraş mai important să căutăm un service.
De unde service deschis în zi de luni după alegeri europarlamentare, sărbătoare şi zi liberă legală? Buuuun! Să îmi dau cu capul de bord şi nu alta. Bară de torsiune cu probleme, acum şi riscul de a rămâne în drum. Telefoane date la Bucureşti şi cerut sfaturi la socru, calcule de distanta şi timp pana la lăsarea întunericului, veşti că plouă la Bucureşti. Astea l-au ţinut pe Robert ocupat o bucată bună de drum. Acum, nu că m-ar fi speriat faptul că o să rămânem în drum, dar aş fi vrut să ajung, totuşi, în noaptea respectivă în Bucureşti. Mă aştepta cineva drag acasa şi dorul era mai puternic decât orice fel de teamă. S-a lăsat şi înserarea. Am aprins poziţiile şi îmi doream foarte tare să nu prindem şi ploaie pe drum. Dacă mai dădeam drumul şi la ştergătoare... Am ajuns cu bine aproape de Buzău. Ionica se mai auzea din când în când cu viteza legală, copilotul îmi mai dădea câte o indicaţie, acul indicatorului de viteză nu trecea de 70. Toate bune şi frumoase până când am trecut de Buzău, când a fost nevoie să aprind faza scurtă (cea lungă era inutil de palidă şi periculoasă pentru economia energiei).Poziţiile erau aprinse de ceva vreme, la insistenţele unui poliţist ce îmi facuse semne disperate de pe marginea drumului. La Urziceni, lovitură de teatru... ploua răzleţ. Deci: ŞTERGĂTOARE!
- Uite! Ăsta se zice că e drumul oaselor. Pe aici au murit o grămadă în accidente. Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Laura Stoica... S-a auzit vocea inconştientului meu copilot. Taaaaci! De asta îmi arde mie acum? Ăsta e dus cu pluta pe toate râurile şi fluviile lumii ăsteia. Eu vreau să ajung întreg, să îmi mai pot strânge puiul în braţe şi ăstuia îi arde de glume macabre. Am intrat şi în Bucureşti, pe o ploaie aproape de torenţial. Noroc de traficul destul de relaxat în apropierea orei 23. Nici nu am simţit când am ajuns în faţa blocului. M-am dat jos cu genunchii lovindu-se între ei cu viteza maşinii de cusut Ileana şi am luat un taxi până la Cişmigiu. Am încercat să dorm, dar îmi reveneau în minte alerta de baterie, opririle de motor, scârţâitul de roţi, balansatul dubiţei şi crucile de pe marginea drumului, claxoanele taximetriştilor în semn de înjuratura la intersecţia din Obor când am schimbat benzile cam ezitant şi cei 650 km făcuţi la prima strigare.

Îmi era un dor ucigător de tine.

Turbo Kid

Era una din multele veri în care am uitat ce înseamnă să petreci vara în oraşe prăfuite şi prea fierbinţi de la asfaltul împănat cu gaze de eşapament (sau "pe continent", cum îmi place mie să zic). August, plin de turişti ce se plimbau alene pe faleza din Costineşti (pe vremea aia nu erau aşa de grăbiţi ca acum), aşteptam clienţi la portrete, împreună cu sora mea şi ne amuzam privind chipuri pe care ni le imaginam caricaturizate. Încă nu plecase soarele la culcare, dincolo de farul de la Tuzla şi mai ardea pieile torturate între orele prânzului, când în mod normal ar trebui să te ascunzi şi să bei o bere.
S-a apropiat de noi o pereche frumoasă, însoţită de un baietel de 5 ani, plin de energia explozivă a vârstei fragede şi impulsionată de agitaţia străzii.
-Am dori şi noi un portret pentru baieţel, dacă se poate! Imi zice tatăl, prinzând vartejul cu păr cârlionţat şi ochi măslinii, ce îi roia în jurul picioarelor.
În acea vreme, sora mea nu desena copii. Evident, pacostea a căzut pe capul meu. Mi-am aşezat pe genunchi planşeta şi am poftit mini-tornada să ia loc pe băncuţa destinată modelelor.
Mama baieţelului s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- Ştii... noi îi zicem Turbo. S-ar putea să ai ceva probleme cu el. Nu stă locului.
- Staţi liniştită. Am mai avut parte de neastâmpăraţi. Am zâmbit cu un aer puţin cam prea sigur de sine. Oooofff... Mult prea sigur!
Am dat mâna cu Turbo şi m-am apucat de desenat. Nu au trecut 3 minute şi am surprins în privirile micului inamic o urmă de plictis. Mi-am zis: Hopaaa... nu-i a bună! Ăsta micu'... coace ceva... Nu mă înşelam.
- Tati! Ce-i acolo? Şi o mână întinsă, arătă către parapetul ce despărţea plaja de trotuar.
- E plaja, puiule.
Tatăl nici nu terminase bine de pronunţat ultima silabă, că în faţa mea nu se afla decât un mic norişor de praf, stârnit de micile încălţări ce purtaseră, cu viteză ameţitoare către nisipul încins, zulufii nestâmpăraţi ce îmi dădeau bătai de cap pe hârtie. Am rămas mut, cu privirea în gol, acompaniat de râsetele vesele ce ieşau din piepturile asistenţei destul de numeroase ce se postase în jurul nostru.
- Hai înapoi la nenea să te deseneze! Hai şi stai cuminte pe băncuţă.
De după micul parapet din piatră, ţopăiau mâini, picioare şi râsul zglobiu ale lui Turbo. După câteva minute a revenit în mijlocul perechilor de ochi curioşi, ce aşteptau deznodamantul.
- Gata! Am venit. Uite ce am găsit. E pentru tine! Şi băieţelul îmi întinse o scoică pe care o culesese din nisip.
Am început să cobor cu liniile desenului către ochii lui mari, străjuiţi de cele mai lungi gene pe care le văzusem până atunci, pe un chip de copil. Am ajuns la nasul rotund ca un nasture şi conturam nările, ca date de un cui încins, când, în mijlocul unei discuţii aprinse între mine şi el, despre fel şi fel de lucruri (numai să stea în faţa mea), îl văd că îşi ridică privirea către braţele obeliscului şi zăreşte luna plină, proaspăt răsărită.
- Dar acolo ce este? Şi arată cu acelaşi deget ameninţător de mai devreme, către faţa bălaie a nocturnei.
- Luna... Îi răspund, cu jumatate de gură, curiosului meu amic. Ştiam clar ce va urma... Evident că am rămas, iar, scăldat în praf şi cu ochii în gol, lipsiţi de chipul lui. Şi iar, râsete voioase. Dincolo de parapet, Turbo sărea cu braţele deschise către lună, chiuind de bucurie. Am aşteptat cuminte revenirea personajului principal ce se afla acum, în figura alăturată. Mi-am aprins a 3-a ţigară pe parcursul aceluiaşi portret (de obicei fumez doar una). M-am întors şi eu către spectacolul oferit cu generozitate de băieţelul ce încerca să fure luna de pe cerul unei seri superbe de august.
- E dificil cu el. Ne cerem scuze. Mi-au zis părinţii, puţin încurcaţi de situaţia cu final imprevizibil în care ne aflam.
- Nu-i nimic. Îmi place puştiul. Are personalitate.
S-a întors, imediat ce mi-am stins ţigara. S-a aşezat în faţa mea, de parcă nu se întâmplase nimic şi a reluat mina de îngeraş nevinovat. Şi iar, dăi şi râzi, în asistenţă. Cred că acum erau deja 30 de persoane adunate în jurul nostru şi aşteptau cu sufletul la gură.
Am continuat cu desenatul şi am ajuns, cu greu, către final. Am întors planşeta către puşti şi i-am zis:
- Gata! Esti mulţumit, bărbate?
Nu ştiu să descriu chipul uimit al copilului ce se privea ca într-o oglindă în coala de hârtie. A ridicat ochii spre parinţi şi cu o bucurie imensă a arătat către mine.
- Îmi place de nenea pictoru'! Uite ce frumos m-a desenat!
S-a ridicat cu gesturi de barbat în toata firea şi mi-a întins mâna lui micuţă cu degetele adunate într-un salut plin de multumire. Ne-am strâns mainile, ca doi prieteni buni. Am semnat portretul şi l-am trecut în posesia părinţilor cu un zâmbet larg, uşurat.
Tatăl s-a întors spre mine şi mi-a zis:
- Ţi-am zis... Turbo...
În serile următoare, am primit vizita acelei familii şi am mai stat la poveşti cu micul meu prieten, câştigat la un portret şi un fugărit de lună pe plajă.

S-a născut un claun

După un interviu scurt, mai mult de formă, am primit job-ul part-time de care v-am scris în postu-ul precedent. Drept urmare, am fost chemat a doua zi, la un training pentru făcut twist-uri din baloane. Am început prin a învăţa cum se face un pudel, o sabie, o lebădă şi o inimă. Mă rog.... inima îmi iese mai mult ca un ficat... Dar cu exerciţiu se poate perfecţiona orice. Am ieşit de la sesiunea de răsucit baloane şi am plecat încrezător spre casă, cu gândul la ziua următoare, zi în care Mara urma să îşi serbeze ziua de naştere. Mi-am petrecut restul zilei dând din pensulă, încercând să îmi conturez ideile pe pânza infometată.
A venit şi dimineaţa zilei de 8 mai, pe care am început-o cu un duş şi un bărbierit prelungite până la extrem. Murat ca o gogonea, am părăsit aburii din baie şi m-am instalat între computer şi pânză, încercând să îmi scutur apa din păr. Mai o navigare, mai o chat-uire pe mess, mai o tuşă groasă trasă de pensula total nepotrivită pentru ceea ce încercam să fac, a trecut timpul. M-am îmbrăcat şi am plecat către sărbătorita zilei. La scurt timp, după ce m-am instalat în holul garsonierei Marei, cu o bere şi o ţigară, am primit un telefon care mă anunţa că e nevoie de serviciile mele de claun pentru ziua următoare. După o noapte de sărbătorire a persoanei dragi, m-am trezit în grabă şi am plecat pe la ora prânzului către sediul firmei.
Printre baloane umplute cu heliu şi peruci multicolore, s-a născut claunul Scăpărici. Mi-a fost înmânat un nas total incomod şi o chiţăitoare ce se ascunde pe cerul gurii. Am fost îndesat în spatele unui taxi şi am plecat împreună cu claunul Şosetă şi clauniţa Zuzi către Mall Băneasa, înarmaţi cu baloane şi două butelii cu heliu. Pe traseu, la semafoare, lumea se uita la taxiul galben ca un canar în care stăteau 3 clauni, ca niste peşti exotici înghesuiţi într-un acvariu mult prea mic. Trafic intens, bară la bară, cum îi şade bine Bucureştiului şi caldură mare. După mai mult de jumatate de oră de respirat cu porţia, am ajuns la destinaţie. Ne-am făcut intrarea cu surle şi trâmbiţe, făcându-ne brânci unii la alţii şi glumind cu parinţii şi copiii. Un căţel aici, o lebădă acolo, o pereche de săbii pentru doi gemeni, baloane sub diferite forme în multe culori, o discuţie chiţăită şi un duel cu Şosetă (spre deliciul unui grup de copilaşi cu năsucuri roşii), joacă şi culoare, glume şi de-a prinse-lea. Cam aşa aş descrie prima zi a claunului Scăpărici.
Am ieşit din costum şi machiaj pe la 10 seara şi l-am lăsat pe Scăpărici să doarmă liniştit până data viitoare, cuminte într-un colţ de raft, cu tot cu nasul lui incomod şi peruca ciufuluită.

Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!

La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

Slujbă în parcare

În parcarea "de la colţ", a fost instalat un podium măricel. Parcarea se află vis-a-vis de biserica Schitu Magureanu. Probabil că în această noapte o să am parte de slujba de înviere "sub geam". Cred că o să ies şi am să stau într-un "colţ de adunare creştină", asistând tăcut la slujbă.
Vă doresc, la toţi, un Paşte Luminos şi numai bine.

14,642,065 views

Ochi bătrâni şi Lapis Lazuli

Cum ar trebui să te simti atunci când sădeşti recunoştinţă şi bucurie în sufletul unui necunoscut, când ştii foarte bine că nu ai niciun merit pentru asta?

Azi, în timp ce stăteam în "baraca" de lemn de la Universitate (din care vând minerale şi roci la cine se încumetă să se apropie) şi citeam ultima pagină din Quo Vadis (vol. 1), cumpărat de la chioşchiul de ziare din colţ, s-a apropiat o bătrână trecută de 70 de ani. Privire blândă, pierdută printre pietrele colorate, care luceau în soarele unei amiezi zburlită de un vânt rece şi încăpăţânat. Mâinile bătrânei se opreau la numai câţiva milimetrii de câte un cristal şi i se citea in priviri bucuria acelui copil ce descoperă un obiect nou, care numai şi numai pentru el reprezintă cea mai de preţ comoară. Chip brăzdat de viaţă şi umeri aduşi de poveri pe care numai ţi le poţi imagina. Gura, care purta amprenta multor vorbe cândva spuse, îi stătea întredeschisă, mută de admiraţie, cu buza de jos tremurând a şoaptă de desfătare. Când a ridicat ochii spre mine şi le-am văzut albastrul înviorat de surpriza vederii parului meu lung şi lăsat în voie pe umeri, mi-a disparut orice dorinţă de a continua ultima frază ce mă aştepta cuminte să o descopăr în josul paginii.
- Am crezut că sunteţi o doamnă. Îmi zise batrâna, puţin încurcată de situaţie.
- Mi se mai întâmplă. Destul de des aş putea spune. Îi zâmbesc şi o intreb dacă aş putea să îi servesc la ceva.
- Această pietricică violetă nu este ametis, nu?
- Nu, doamnă, este o agată. Agatele nu sunt foarte spectaculoase prin culoare. Mai degrabă prin modul de cristalizare stratificat şi haotic. Din aceasta cauză se coloreaza prin influenţa omului.
-Da...da... Frumuseţi mai mari ca la dumneavoastră nu am mai văzut de multicel. Şi îmi zâmbi cu o dantură frumoasă şi completă, care îmi stârni admiraţia si invidia. Eu nu mai am de multă vreme dantura completă, deşi nu am nici jumatate din vârsta bătrânei.
-Mulţumim de apreciere, scumpă doamnă.
-Uite... piatra asta îmi aduce aminte de Albastrul de Voroneţ. Îmi zice, ridicând un bulgare brut.
-Asta pentru ca e lapis lazuli. Piatra regilor. Din ea s-a obţinut vopseaua respectivă.
-Da..da.. Şi nici acum nu cred că se ştie ce au mai pus ei pe lânga, să nu îşi piardă stralucirea în timp. Aşa-i?
-Da, doamnă! Aşa e. Încă nu se ştie cum au stabilizat culoarea de rezistă de sute de ani.
Batrâna lăsă jos bulgărele de lapis lazuli şi cu o privire plină de regret că e nevoită să se desprindă de masă, dă să plece, clătinând uşor din cap, cu un zâmbet ce exprima, de-a valma, sentimente contradictorii. Atunci, dintr-o pornire inexplicabilă şi total necalculată ies, val-vartej, din cutia de lemn în care mă aflam şi, luând bulgărele de Albastru de Voroneţ, alerg dupa femeia cu ochii albaştrii ca mirarea cerului în dimineţile de august, când primeste răsăritul soarelui ieşit brusc din mare.
- Doamnă! Şi cu piatra cum ramâne? Mi-o lăsaţi mie?
Bătrâna, putin speriată, se întoarce spre mine. Cu uimire în glas, mă întreabă ce vreau să spun. Cum că ea nu a vrut decât să privească. Nu are bani să şi cumpere.
- E a dumneavoastră. Aţi plătit fără să vă daţi seama. Aţi plătit cu plăcerea de care am avut parte privindu-vă încântarea de a o ţine în mână. Eu vă mulţumesc pentru prezenţa la masa mea.
Nu sunt în stare să descriu uluirea şi gratitudinea ce se citea pe faţa ei.
-Adevărat? Îmi dăruiţi piatra?
-Da!
A primit piatra în mâna stângă, cu tremur de bucurie. Apoi... Apoi a urmat un gest pe care nu cred că am să îl pot uita vreodată, oricât aş încerca. Cu o mana dreaptă energică, în ciuda vârstei înaintate, femeia îmi prinse încheietura mâinii "omoloage" ei şi se aplecă puţin, sărutându-mi falangele ramase fără replică. Nu am putut schiţa niciun gest... Am rămas tâmp şi neajutorat în mijlocul trotuarului plin de "traficul" urban la miez de zi. Cred ca am rămas uluit minute bune, privind micimea trupului bătrân şi adus puţin de spate, depărtându-se, luând cu el o parte din sufletul meu. Când mi-am revenit din şoc, am început să realizez faptul că nu aveam dreptul să primesc aşa ceva. Că nu aveam niciun merit în toată "tărăşenia" asta şi am început să mă simt din ce în ce mai vinovat. Piatra respectivă nu îmi aparţinea, implicit meritul existentei ei pe masă si, mai apoi, în mâna bătrânei nu era al meu. M-am simţit ca un impostor. Ca un cartofor, care înşală soarta cărţilor, la jocul de poker al vieţii.

În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!

Acumulatori aveţi?

- Ce s-ar întâmpla dacă m-aş mărita cu un televizor? Am visat de Sânziene. Jeni m-a pus!
Îi răspund:
- Aaaa! E simplu! Ai face copii telecomandă. Ia gândeşte-te câtă economie... nu mâncare, nu îmbrăcăminte sau educaţie. Acumulatori nenică! Apoi, ar trebui să cauţi prin programe numai ce îţi place. Astfel ai avea bărbatul perfect. Ce zici de acid şi amuzant ca Mircea Badea? Sau cu farmecul lui De Niro. Erudiţia lui Patapievici şi profunzimea lui Nichita (din arhiva TVR). Informat ca Teleenciclopedia.Frumos ca Johnny Depp... Ce zici? Mai e nevoie să dau şi alte exemple?
- Parcă eu trebuia să fiu aia dusă! Nu tu! Dar... ştii.. cred că l-aş iubi...

Hai sictir!

România. O ţară ce seamănă, din ce în ce mai mult, cu o societate comercială cotată la bursă ce are acţiunile în cădere liberă pe piată. Cuvântul "criză" deja mă enervează foarte tare. Cuvânt prezent în publicaţii de tot felul, pe prima pagină şi cu font de o şchioapă, de culoare cât mai stridentă.
Mda... criza lu' peşte... Agenţiile de turism extern au epuizat majoritatea vacanţelor până prin septembrie. Hipermarket-urile sunt asaltate în fiecare sfârşit de săptămână de carucioare hrăpăraţe, care înghit cu repeziciune produse care mai de care mai lipsite de necesitate imediată. În acelaşi timp, românaşul ţipă ca din gură de şarpe ca îl doare buzunarul.
Patroni oportunişti găsesc în cuvântul ăsta stupid un paravan "credibil" pentru scăderi salariale, sub amenintarea concedierii, dacă îl pune Aghiuţă pe angajat să "ciripească" ceva. Nesimţire crasă şi jaf la drumul mare.
În varf de piramidă, indivizi plantaţi de voturi ştampilate cu ochii închişi, ce au un discurs alambicat şi bine înfipt în "meandrele concretului", care oricând pot să dea crampe mentale şi celui mai abil căutator de sensuri şi înţelesuri, se perindă pe la tocşouri şi pălăvrăgesc cu nonşalanţă. Oare cât or să ne mai insulte inteligenţa prin gogoşile turnate pe la colţ de masă în emisiuni de radio şi TV? După numai 10 minute de căscat gura la "informaţia" ce ni se serveşte, neuronii încep să-mi gesticuleze din axoni, aproape scoţându-şi ochii unii altora.
Băăăăăăăă! Poporul ăsta nu e atât de prost precum îşi imaginează guşile voastre gelatinoase. E numai amorţit. Să vă ferească, cine v-o feri, de furia românului, atunci când se va trezi din somnolenţa asta care îl apasă.

Baba Bono

Habar nu am ce m-a întrebat... Mă gândeam la ce loc ar fi ocupat dacă participa la un concurs de sosii Bono Vox.

Lecţie de regionalisme olteneşti

Sălcioară, tămâioară,
Drag mi-a fost ziua de vară
Şi noaptea de primavară.
Că trec oameni la ogoară
şi dorm fetele pe-afară;
Primavară tu când vii,
Toate lemnele mangâi;
Copacii de-mbobocesc,
Fete mari se primenesc.
Coboară din deal în vale,
Savai cară cu povară
Încărcate de scumpie,
Că să trag la lisăndrie.
Pe urmă, un osâcean,
Cu caru' de odolean,
Căpăţâni de lemn traznit,
de dau raze pe pamânt.
Cu obezi, de tufănele
Cu spiţă de micşonele.
Loitre de scorţâşoară,
Cu spetezi de fildişoară.
Roţâle, de calonfir
Chilimii de trandafir.
Câte cuie sânt la car,
toate-s din mărgăritar.
Şi jletu' din foi de vie,
Chilimii de razachie.
Gâjurile, de-avrămeasă
Potângu' de câstineasă.
Jiglele de cocorăi,
La jug trag doi brebenei.
Funia de viorele,
De ţâne mândra de ele;
Deasă ca zilele mele.
....

Tudor Gheorghe - Carul busuioc

Ezitare

Privesc o pânză albă, neîncepută. Am primit-o de la un prieten care avea de gând să o arunce la gunoi. Trecuse printr-un accident de ţeavă spartă în iarna ce tocmai a trecut peste noi. Este roasă pe la colţuri şi pătată de igrasie pe şasiu. Cadrul ăsta din lemn de brad, învelit în pânză aspră şi băiţuită, îşi strigă nemulţumirea prafului aşezat şi mica panză de paianjen încolţită pe la încheieturi. Neputincios, cu 3 pensule strânse în pumn, încerc să-i văd viitorul. Ca o ţigancă de iarmaroc, ce îşi priveşte ghiocul până în măruntaiele cele mai tainice, caut o linie, o tuşă, un sens. Pe jos, sunt împrăştiate tuburi de vopsea ce mă agasează cu nerăbdarea lor pastoasă. Imi cer dreptul lor de a prinde viaţă, în sugerare de forme. Poate că imi lipseşte curajul de a înmuia pensula şi a gesticula, agitat, lăsând tot ce s-a acumulat în sufletul meu să prindă contur. Sau poate că spaţiul oferit nu este destul de generos. Mi-e dor să-mi simt mâinile prinse în dans nebun, să mângâi petale de suflet şi să mă las copleşit de alunecarea uleioasă, cândva atât de familiara mie. Să descopăr, cu fiecare pată de culoare, că mi-a mai rămas ceva de spus. Să ştiu că mai pot să bucur oameni.

Leapşa

Sunt: sătul de ignoranţă;

Aş vrea: să pot;

Păstrez: amintirile;

Mi-aş fi dorit: să ştiu să cânt la chitară;

Nu îmi plac: minciunile şi glumele proastre;

Mă tem: că n-am să apuc să fiu bunic.

Aud: cum îmi albeşte părul;

Îmi pare rău: că nu mai cred în vise;

Îmi plac: oamenii;

Nu sunt: uituc;

Dansez: din ce în ce mai rar;

Cânt: numai dacă mai sunt şi alţii care o fac;

Niciodată: nu renunţ;

Rar: am parte sa fiu ţinut în braţe;

Plâng: când mi-e dor;

Nu sunt întotdeauna: acolo când trebuie;

Nu îmi place de mine: când cer ajutor;

Sunt confuz: când mi se închid uşi în nas;

Ar trebui: să dau mai mult.

Dau leapşa mai departe, către Ralucz http://ralucz.blogspot.com/ .

Mandolina, balalaica şi chitările.

Duminică, la fel de însorită ca sâmbăta ce a precedat-o. Aceeaşi bancă din Cişmigiu, aceleaşi cărţi în rucsac, plus o sticlă de Mountain Dew şi un pachet de ţigări. Azi parcă e mai bine... am şi lichid şi fum. Îmi instalez trepiedul la marginea trotuarului, atât cât să nu incomodez traficul duminical pe aleile parcului. Număr colile... sunt exact 5. Un zambet mi se aşază, cuminte, în colţ de gură, la gandul că poate azi am noroc să le desenez pe toate. Lângă mine se află un domn la vreo 63 - 64 de ani. Îmi zâmbeşte şi mă salută. Răspund la salut şi îmi văd de treabă cu aranjatul planşetei. Se apropie un bătrânel, marunţel, cu barbă si pălarie de pădurar austriac. Are in braţe o mandolină patinată de mulţi ani, plini de sunete piţigăiate. Are un zâmbet larg şi o mină de om bucuros.
- Salutăm fraţii noştrii din Basarabia. Artişti în toată regula dom-le!
Îl privesc şi zâmbesc la auzul unei astfel de abordări.
- Dar nu sunt din Basarabia. Sunt din România.
Bătrânelul se opreşte şi se apleacă puţin.
- Hai dom-le... De unde mai exact?
- Din oltenia.
- Eeeeei na! Oltean din stânga sau din dreapta? Că eu sunt din Vâlcea.
- Din centru!
Şi încep sa râd, bine dispus de omuleţul ăsta simpatic. Râde şi el, râde şi domnul de lângă mine.
- Ptiu drace! Te pomeneşti că eşti de pe mal de Jiuleţ!
- Exact! De la Filiaşi. Nici comună, nici oraş.
- Ha ha ha! Asta e şi mai bună! Măi omule, măi...
Şi eu sunt pictor, dar de portrete nu m-am mai ocupat de multă vreme. Uite... am mâinile pline de uleiuri. Am pictat de dimineaţă o alee cu flori de pe aici. Hai să auzim numai de bine! Îmi place cum desenezi. La marele fix!
Şi râde, ca un bunic la vederea unui nepoţel care a mai făcut o năstruşnicie.
- Mulţumesc mult de apreciere.
Se depărtează încet, catre o altă bancă unde îl aşteaptă încă un bătrânel, mai nins şi proaspăt bărbierit, ce ţine pe genunchi o balalaică. Se aşază şi el şi ca la un semn, se apucă amândoi să cânte nişte acorduri de romanţă. Bătrânul cu balalaica, începe să fredoneze, mai întâi timid, dar apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, o romanţă veche, românească. Mandolina şi balalaica dau o atmosferă de ceaprazuri romanţei. Interesantă combinaţie. Vocea frumoasă începe să se încălzească. Acum e o armonie şi o joaca de sunete, printre petalele florilor de corcoduş sălbatic, ce ning pe alee. Mă bucur că am ieşit şi azi în Cişmigiu. Miroase a voie bună şi relaxare. Energizat de peisajul ăsta primăvăratic, renunţ să îmi plantez în urechi căştile de la MP3-player-ul din dotare şi mă aşez mai comod pe bancă. Scot la întâmplare una din cărţi. E Toamna patriarhului de Marquez. Cartea asta (împrumutată de la o amică) a trecut printr-o inundaţie, dar se ţine bine. Poate fi citită fără probleme, chiar dacă are paginile puţin îngălbenite şi pe alocuri mucegăite. În aşteptarea unui doritor de portret, deschid cartea şi încep să citesc, încălzit de soarele amiezii. Rândurile îmi galopează prin faţa ochilor şi îmi dezvăluie imagini groteşti, chinuite şi mai plastice decât mă aşteptam. Frazele, parcă interminabile, îmi apasă ochii minţii cu imaginea supranaturala şi încrâncenată a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin de animale. Povestirea e plină de cruzime, alegorie fantastică, idee feroce. Nu se potriveşte deloc peisajului în care mă aflu. Dupa 100 de pagini mă las pagubaş. Îmi aprind o ţigară şi privesc un copilaş la vreo 3 anişori, care încearcă să prindă un porumbel aventurat printre picioarele ieşite la promenadă. Pasărea se lasă ajunsă din urmă pentru o clipă, apoi zboară, distanţă de caţiva paşi de purtător de pamperşi. Puiul de om, în tenacitatea vârstei fragede, ca o clipă de istorie recentă, îl urmareşte pe porumbel, cu mânuţele întinse şi nerăbdătoare. Parul-puf cârlionţat în umbre de castaniu, îi este zburlit de o adiere de vânt. Se împiedică de o pietricică mai mare şi, în încercarea de a se redresa, cade în funduleţ. Buf! Cu o privire mirată de aşa întâmplare, se uită către cei doi parinţi tineri ce îl urmăresc foarte aproape. Mamica îl ridică şi îi scutură pantalonaşii albaştrii ca ochii lui cei mari şi întrebători. Nu plânge... nu scoate niciun sunet. Ochii săi caută porumbelul buclucaş, în dorinţa de a relua urmărirea.
Atmosfera asta relaxantă de muzici, petale de flori purtate de vânt, mirosuri de revenire la viaţă şi râsete de copii, e perturbată în goana grabei către cea mai apropiată terasă, de un grup galagios, purtător de zoiae manelistice, urlate de un telefon mobil. Bine că trec repede. Sunt convins că vor mai fi şi alte întreruperi, sper că la fel de grăbite.

Câteva portrete mai târziu (mai exact 5)... s-a înserat şi s-a lăsat racoarea. Îmi strâng lucrurile şi mă ridic mulţumit de pe bancă. Trec pe Podul de nuc şi iau drumul sinuos al aleei ce mă duce catre casă. Pe malul lacului, împrăştiaţi în iarba crudă, în jur de 30 de tineri, acompaniaţi de 3 chitări, formează o orchestră ad-hoc. Se cântă Amintire cu haiduci şi se trece în Copaci fară pădure. Vali Sterian şi Tatiana Stepa, într-o înşiruire firească, de muzică adusă din suflet. Rămân în dreptul lor, rezemat de o salcie pletoasă. Pletoşi sunt şi cei cu chitările, pletoşi ca salcia, ca mine. Mai zăbovesc lângă ei preţ de încă doua cântece, desprinse parcă dintr-un tablou de Foc de tabără în Vama Veche. E bine! Acum să văd dacă se mai poate auzi vreo manea strânsă de gât în chichineaţa de difuzor a unui telefon ingrat, purtat de vreun personaj grobian, rătacit pe aleile luminate difuz de felinare. Să vă văd! Aveţi curaj să vă puneţi cu ei?
Mă îndrept de spate şi mă desprind de, trupul salciei şi de grupul frumos care acum s-a mărit. Au mai apărut 3 chitări şi o mână de glasuri. În această poieniţă din miez de Bucureşti, sunt acum aproximativ 50 de suflete care trăiesc momentul împreună, lipsiţi de prejudecăti, departe de cutumele şi restricţiile de viteză pe drumurile vieţii într-o ţară, cu un popor din ce în ce mai bolnav de suspiciune, de teamă, sugrumat de minciuna şi mizeria traiului de zi cu zi. Sunt frumoşi şi curaţi. Sunt proaspeţi şi plini de speranţe. Asta mă convinge de faptul că mai avem o şansă. O şansă de a fi noi. De a sta verticali şi nealteraţi.
Bravo!
Şi vă mulţumesc!

CV-ul dumneavoastra a fost vizualizat!

Da... Alerte pentru vizualizări de CV. Sunt câteva, în comparaţie cu numărul aplicaţiilor pe care le faci. Se vizualizează într-un tarziu, dar nu vei primi un e-mail cu invitaţie la interviu. Asta pentru că nu asta a fost intenţia lor, de la bun început, atunci când au postat o oferta de muncă. Omul, pentru postul respectiv, deja se ştie. E nepotul de matuşă, al cumnatului-surorii-fratelui-soţiei-naşului-directorului de marketing. Un idiot, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu activitatea ce o impune descrierea postului respectiv. Dar... există supozitia că acesta va lucra pe un salariu modic şi că nu va face probleme. In fond şi la urma urmei, nu au nevoie de un om competent, care să asigure un serviciu de calitate, ci de un slugoi, care pupă în cur şi periază umerii sacoului cu scame din covorul apartamentului amantei-prietenului-verişoarei de cumnat a femeii de serviciu, care l-a rugat pe ginerele patronului să îl angajeze. "Nepotismul" , sau sindromul "Matuşa Tamara", este un fenomen de care nu vom scăpa niciodată. Sau cel puţin, nu în timpul vieţii mele. Iată-mă, nevoit să ies în Cişmigiu, să fac un portret sau două, ca să pot să îmi cumpăr o pâine nenorocită de la alimentara din colţ. Am luat trepiedul din lemn prăfuit, cu lacul obosit. Am băgat două carţi în rucsăcel, pentru că nu se ştie când, sau dacă, voi avea parte să mă produc pe hârtie pentru cine ştie ce piţi ieşită cu maimuţa plină de muşchi şi cu tricou mulat pe care scrie De puta madre. Ajung în parc şi mă aşez pe una din bănci. E cald.... Sunt copilaşi veseli care se zbat în ham să ajungă cu mânuţele la cele câteva portrete pe care le expun, rezemate de picioarele fragile ale trepiedului. E sâmbată şi e vreme buna. Caut din priviri, în timp ce îmi aşez planşeta, o pereche de ochi interesată de ce aş putea să fac eu cu un simplu carbune, pe coala albă care mă arde, cu reflexia soarelui destul de puternic. Ochii trec... sunt doar miraţi, întrebători... O adiere de vânt călduţ îmi face să tremure prima coală de hârtie, ce miroase a mare, a faleză, a vară. O prind cu o agrafă şi îmi deschid mica trusă în care am carbunele şi trag aer, adânc, în piept. Încă mai simt aroma de Kent 8 de ieri seară. Da... am fumat iar... Recunosc faptul că mi-a plăcut foarte tare să trag în plămâni fumul uşor albăstrui. Cele câteva tigări primite, mi-au prins foarte bine... Multumesc!
Cu coada ochiului, prind o mişcare clătinată a unui trup costeliv. E un individ ciudăţel ce se apropie de mine cu o mână întinsă în semn de salut.
- Cât ceri pentru un portret?
- 15 lei!
- Te deranjază dacă îmi faci şi mie unul?
- Evident că nu!
Se aşază lângă mine. E un personaj, cu un chip interesant şi brăzdat de tristeţe.
E cam băut... sau cel puţin asta îmi lasă impresia prin plasa de plastic transparent în care se lăfaie 4 sau 5 doze de bere (da ştiu... tu le zici pixe) şi o sticlă de plastic în care a fost cândva apă minerală... acum e umplută cu un lichid mieriu şi spumos.
- În sfârşit, a apărut un trepied în Cişmigiu! Venisem să mă plimb cu barca, dar e rândul prea mare la căpătat vâsle.
Îl măsor, discret, şi îi zambesc personajului. Are părul lăsat să cadă, în curbe dezordonate, până sub nivelul urechilor. E trecut de 35 de ani şi pare desprins dintr-o pictură de Dali. Ochii extrem de mari şi faţa brăzdată de linii de trăsătură, evidenţiate de multe grimase lăsate de regrete. E mic de statură şi are gesturi nervoase de om chinuit.
- Nu te supăra pe mine! Dar nu cred că am să te pot privi în ochi. Am prea multe păcate şi nu am curajul să mă uit în ochi curaţi.
Îl liniştesc şi îl rog, politicos, să privească undeva prin mine. Nu am nevoie să fiu privit în ochi.
Mă întreabă dacă doresc o ţigară... Cu mâna tremurată, de poftă de gudroane şi nicotină, primesc ţigara şi o aprind. Mă las învăluit şi dominat de primul fum şi apoi îmi ridic mâneca de la camasă.
Îi ascult vorbele foarte frumos conturate şi încep să înţeleg că acest om e mult mai mult decât pare la prima vedere. Vorbeşte mult... articulat... Dă dovadă de cultură generală solidă şi îmi muşc buza de jos în semn de regret că l-am etichetat greşit. Mi se mai întâmplă....
- Mă bucur că mai... încă mai există oameni ca tine.
- Ce am eu special?
- Bucuri oamenii?
- Cu ce?
- Cu ceea ce faci tu. Cu mâinile tale, cu ochii tăi, cu talentul tău. Aţi mai rămas puţini în lumea asta de căcat, în lumea asta speriată şi palidă. Uită-te în jurul tău. Sunt căcaţi pe ei de frica zilei de mâine şi tot poartă ochelari de soare ca de mafioţi, pizdele poartă cizme roşii... Aaaahhh ce mă enervează roşul! De ce poartă vacile astea roşu? Sunt fericite?
- Poate...
- Pe dracu'! Uită-te la aia... are rucsac imens şi cizme roşii.
Are dreptate. Îi stă aiurea. Cizmele gen muschetar şi rucsacul lung şi total nepotrivit parcului ăstuia îi dau un aer de nucă în perete.
- Hai să ne concentrăm asupra a ce trebuie să facem acum. Îi zic... cu o oarecare timiditate în glas. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Nu am autorizaţie pentru ceea ce fac şi mi-e teamă că am să fiu gonit de vreo caschetă de poliţist comunitar, sau mai rău, amendat fără nicio acoperire legală.
- Eşti un copil frumos!
Zâmbesc acru în colţ de gură şi îi spun că nu mai sunt de mult un copil. Sincer... faza cu frumos mă cam sperie, venind de la un bărbat... sau, mă rog, umbra unui bărbat.
-Mă... stai... nu o lua aşa...
De unde dracu' ştie omul ăsta la ce mă gândeam? Sunt atât de plastic în exprimare? Oare am uitat să îmi păstrez o mină de om dezinteresat, atunci când sunt bulversat? Atunci când mă roade ceva pe dinăuntru, obişnuiesc să îmi păstrez faţa de poker.
- Hai că stau cuminte. Dar să nu te superi pe mine. Nu vreau să te deranjez.
- Nu mă deranjezi omule... nu ai cu ce...
- Cum te cheamă?.... Stai... Nu-mi spune... Nu contează numele. Important e să fim ceea ce suntem. Restul e dus pe apa sâmbetei şi nu are rost.
Îl privesc şi îi dau dreptate tacit. Ce rost ar avea să ne cunoaştem numele reciproc în acest moment? Lui nu îi trebuie portretul, mie îmi trebuie banii. Dar parcă mai e ceva dincolo de astea. Ochii lui sunt prea trişti ca să fie doar aburii de bere. Omul ăsta parcă a trăit o mie de vieţi şi în toate a dat greş, sau a fost scuipat în obraz. Desenez cu mişcări dezordonate şi dureroase. Am crampe în podul palmei... mi-am ieşit din mână. Carbunele e încăpăţânat şi nu lasă tuşă groasă şi uşor de întins ca altă dată. Material prost, dispoziţie şi mai proastă. Conturez o frunte ridată şi framântată de nevoi. Tâmplele i se îngustează ameninţător către sprâncenele arcuite în mirarea faptului că au sub ele nişte ochi exagerat de mari şi încercănaţi.
- Nu-mi face ridurile, te rog!
- Stai linistit... Nu fac fotografie. Desenez altfel decât îţi imaginezi.
Mă ruşinez la vorbele care îmi ies pe gură şi îi mai cer o tigară. Omul îmi întinde pachetul şi îmi aprind, cu gesturi nesigure, o ţigară turtită de buzunarul blugilor, roşi în genunchi, pe care îi poartă. Acum, mâna mi se abate asupra nasului mare şi puţin borcănat, care tronează deasupra unei guri, taiată brusc şi larg, catre perciunii zburliţi. Interesant chip.....
- Eu m-am dezis de la a mai fi român...
Mă uit la bărbia lui, care sta să se încreţească într-un regret oprimat de bun simt. E mică, rotundă şi nu se încadrează, deloc simetric, în peisajul maxilarului pronunţat, de unghiuri aspre.
- Prefer să vorbesc în dialectul basc.... te deranjază?
- Nu... îl inteleg prea putin, dar poţi să vorbeşti, dacă asta te face să te simţi mai bine.
- Sau preferi flamanda?
Zambesc amical şi îl poftesc să îşi îndrepte chipul către mine. Nu mai am mult şi va fi gata.
- Eram prieten bun cu Ştefan Iordache. Sa-i dea Dumnezeu sănătate...
- Dar... ne-a părăsit... prin septembrie dacă nu mă înşel.
Ochii lui mă aţintesc într-un mod în care nu am fost privit niciodată. Îmi dau seama că am facut o gafă şi înghit în sec. O lacrimă i se prelinge pe o cută a feţei şi i se înnoadă sub bărbie cu încă una pe care nu am apucat să o văd izvorând din celălalt ochi.
- Nu... Ooooo.... nu şi el.
- Îmi pare rău....
- Ştiam de Moţu... dar nu şi Iordache... Te rog... Nu... De ce?
Amuţit, îmi plec privirea în pământ, cu regretul că am reuşit să fac un om să plângă. Scuzele nu îşi au rostul. Omul îşi duce mâna la frunte. Cu un gest sacadat îşi scoate de la gât o cruce, probail din argint şi mi-o întinde.
- Nu mă refuza... Ia asta de la mine... nu contează că e o cruce... poate eşti laic, sau nu eşti creştin. Nu contează... te rog să o iei. Dacă vrei, o poţi arunca după ce plec. Dar nu am ce să iţi dau mai mult pentru ceea ce îmi dai tu. Nu mai mult decât 15 lei pentru portret. Aş vrea să fi avut. Sincer... mă bucur că încă mai există un trepied în Cişmigiu.
Îndes crucea, legată de un şnur negru, în borsetă şi termin portretul cu o haşură pronunţată undeva în dreapta imaginii.
- Gata... am terminat de desenat.
- Să te semnezi, te rog.
- Da... tot timpul o fac.
- Mulţumesc. Mai ia o tigară. Ştiu că ai nevoie. Acum ma duc să beau şi să-l plâng pe Iordache. Poate mă plimb şi cu barca... Cine ştie... Se uita în jur şi cu privirea ridicată către cerul albastru şi cald de primavară şi zice: Ai dracu' cu melcii voştrii!
- Mi-a placut filmul ăla. Imi place Dorel Vişan. Să nu-mi spui că şi el nu mai e...
- Nu...
Zambeşte şi îmi întinde 20 de lei.
- Nu am să îţi dau restul....
- Termină cu prostiile! Să ramâi copil şi să iubeşti şi pentru cei care nu mai pot, sau nu au ştiut vreodată că pot. Mulţumesc de cunoştinţă. Te salut, suflet bun!
Uitându-mă la paşii nesiguri cu care se îndepărtează de mine îmi aduc aminte că ma aşteaptă un cuplu să le fac portretele. O poftesc pe ea să se aşeze şi îi zâmbesc, lui, în semn de salut.
Sunt tineri şi frumoşi.

Început de "uşi"

Dimineaţă, umbrită de nori neverosimili, de un martie prea februarizat pe la manşete. Lumina gri, ce trece cu greu prin jaluzelele din plastic îngălbenit de fumul atâtor ţigări, aruncă senzaţii de straniu pe un trepied uscăţiv. Trei picioare şi un braţ, din lemn de esenţă tare, cu lacul mătuit de nisipuri purtate de brize sărate pe malul marii. O planşetă albă îşi aşteaptă dreptul de a respira prin tuşă groasă sau subţire, prin estompă lăsată în urmă de un deget firav şi tremurator. Acestea intârzie să apară.... Neliniştea ce străbate mintea şi trupul, ghemuit, din faţa sa, dau o stare de încordare imaginii de ansamblu a camerei de la demisol. E rece şi clar-obscur. Rotocoale de fum, ale unui viciu ce se lasă greu alungat, îvăluie făptura cu tricou negru. Duce lipsă acută de cafea şi nu numai. Parul, prins în mănunchi de grizonată vălmăşală, îi atârnă până pe coapsele ghemuite şi încordate, ca un arc ce stă să se extindă brusc la primul sunet scos de telefonul aruncat pe pat. Ochii îi sunt aţintiţi asupra albului hârtiei aspre, ce îi aşteaptă gesturile sacadate de negrul brutal al cărbunelui. Încearcă să rupă împăienjenirea ce îi blochează o imagine cu uşi... Uşi închise... uşi ferecate de taine. Uşi... obiecte crude, ce despart lumina de întuneric, lumea agitată şi vie, de izolare şi tăcere. O ridicare timidă a unui os şi o pleoapă grea. Negrul-fum îşi lasă o urmă boltită şi tăiată adânc în albul nerăbdător. Sunete hârşâite îşi fac încet prezenţa în tăcerea camerei şi o imagine se conturează înaintea ochilor obosiţi. Lujere de trandafir sălbatic, sigilează o masivă uşă din lemn vechi şi înţepenit de vremuri uitate. Din broasca ferecată atârnă un ghimpe ce strajuieşte petalele albe, înmănunchiate în fragilitatea clipei. Zidul de cărămidă ce îmbrăţişază uşa , are tencuiala cazută pe alocuri şi baza îi este năpădită de verdeaţa muşchiformă, lăsată de umezeala pamântului umbrit. Cărămizile dezgolite, ca niste dinţi stricaţi, rânjesc arogante la privitorul de ocazie, dar şoptesc trecutul celui ce le scoate la iveală, conturându-le insistent. Mâna urcă, spre bolta ce apasă pe tocul masiv, filigranează îndrăzneala de trandafir dezlănţuit, ce urcă spre lumina, doar banuită, ce îl aşteaptă deasupra, mult deasupra. Dar el încearcă să o ajungă... se zbate... creşte... îşi înfige colţii lemnoşi în tencuiala veche şi luptă.
Acum... vârful bont al cărbunelui, coboară catre lemnul uşii. Mâna măruntă, cu gesturi nervoase, croşetează carii în lemnul masiv şi pune accent pe câteva crăpături...
Liniştea camerei e făcută, brusc, ţăndări de sunete armonioase, scoase de doua difuzoare mici, atârnate în fereastra înghesuită între trotuar şi tavan.

Ce bine ca eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii ca eşti, a-ntâmplării că sunt.

Aaaahhhh! Nichita! Cântat de Alifantis! Am uitat streaming-ul radio deschis de când mi-a picat net-ul. Acum, când s-a desfundat ţeava, muzica m-a lovit în tâmplă ca un ciocan. Dar e bine... mi-era dor... De tine şi de Nichita.

Un OM! O Legendă!

Astăzi, Omul Cristi Minculescu, vocea care ne-a vrăjit pe mulţi de-a lungul atâtor ani, a plecat în Germania pentru o operaţie destul de complicată. Am avut privilegiul de a respira acelaşi aer cu el în câteva rânduri şi m-a impresionat caracterul puternic şi inima deschisă a acestui oltean plin de viaţă. Suntem alături de el şi îl aşteptăm să se întoarcă la concertele Iris pe care nimeni nu le poate uita.
Cristi! Legenda trebuie să continue!

Monstrul cu 6 capete

Bucureştiul... o fiară cinică şi prăfuită. Oraşul ăsta te poate înghiţi fără să clipească şi te poate face uitat. Străzi încâlcite şi pline de trafic intens, stau gata să te copleşească la fiecare pas. De la primele ore ale dimineţii până la ceas târziu de noapte, fiara nu aţipeşte niciun moment. Dacă nu esti atent, rişti să fi tras în adâncurile forfotei şi mediocritaţii, pierzând propria identitate. E plin de oameni gri, care merg cu capul plecat şi mintea afundată în grijile zilei de mâine. Puţini sunt cei care trăiesc în prezent şi încearcă să uite că mâine va fi o altă zi de încrâncenare. Ghiarele însângerate ale bestiei cu nume de "eşti" se ascut amenintător şi scârjelesc nerăbdătoare pe carapacea celui ce se teme de el şi încearcă să se izoleze. A te închide în tine şi a încerca să nu îl bagi în seamă, este o greşală pe care el nu o iartă. Reactionează violent şi te amenintă cu pierzania.
Pentru cei veniţi din "provincie", ca şi mine, Bucureştiul şochează prin dimensiune şi zgomot, prin falsitatea oamenilor care i-au căzut pradă de-a lungul timpului, prin mizeria sufletelor chinuite şi golite de sclipire. E greu să te păstrezi proaspăt când eşti înconjurat zi de zi de mucigaiuri si noroaie, praf stârnit de goană nebună a maşinilor găuritoare de strat de ozon, mucuri de ţigări aruncate de nepăsători, lângă tomberoane umplute până la refuz de pliante şi mai ştiu eu ce foi volante, împărţite cu dărnicie de tineri studenţi sau elevi în căutare de un bănuţ în plus.
Cerşetori (majoritatea şarlatani) te asaltează la fiecare colţ de stradă sau gură de metrou, în fiecare mijloc de transport în comun. De cele mai multe ori, cerşetorii au mai mulţi bani în buzunare decât cei pe care îi terorizează cu dă şi mie un ban.
Câini fără stăpân îţi pun piedica pe trotuar, se ţin după tine prin parcuri, sau te latră amenintător în apropierea unei scări de bloc.
Mutre acre, cu limbaj ce lasă de dorit, te întâmpină în magazine cântărindu-te din priviri să vadă dacă vei cumpăra ceva sau doar le vei irosi timpul lor cel pretios. De parca amabilitatea nu face parte din descrierea postului pe care îl ocupă, vânzatoarele din magazine nu ştiu sa zică un simplu mulţumesc pentru faptul că ai ales să îţi faci cumpărăturile în magazinul în care funcţionează.
Afişe care mai de care mai colorate, lipite peste altele care au ieşit din actualitate sau nu, mâzgălite cu marker sau pix, te anunţă că se întâmplă ceva, undeva şi că trebuie să mergi să asişti. Nu existenţa lor te agasează, ci faptul că sunt puse peste tot, fără nici cea mai mica regulă estetică şi pe unde se apucă.
Toate astea îţi slăbesc imunitatea la indecenţă şi decadenţă.
Rişti să te laşi copleşit şi să ajungi victima monstrului cu 6 capete, care este Bucureştiul.
Există şi antidot la toată cavalcada asta de pericole care te pândesc la tot pasul.
Trebuie să îţi păstrezi calmul si propriile trăiri. Să te zbaţi să păstrezi ceea ce eşti tu şi să nu te laşi pradă ispitei de a te lăsa condus de torentele străzii. Întinde mâinile catre dorinţele tale şi prinde-te bine. Nu te izola şi nu aştepta să treaca momentele de anxietate. Trăieşte aşa cum îţi doreşti şi cere de la viaţă tot, pentru ca ţi se cuvine. Începe ziua cu un zâmbet şi mergi la culcare cu inima împăcată că azi ai trăit frumos. Înconjoară-te de prieteni, iar daca nu ai încă, nu e timpul pierdut. Mereu vor fi oameni care, ca şi tine, se luptă cu traiul în oraşul ăsta păcătos. Nu te izola! Asta îl face mai puternic. Nu îţi refuza nimic din ceea ce te face să fi stăpân pe propriul destin şi totul va fi bine.
Nimeni nu s-a născut să trăiască în singurătate şi izolare. Omul, prin definiţie, este o fiinta socială... deci... socializează! Nu uita că sunt persoane cărora le pasă de tine şi nu îi respinge. Simte-i şi lasă-te simţit. Bucură-te de existenţa lor şi lasă-i să se bucure de existenta ta. Fiecare din noi atinge vieţile altora şi la rândul nostu, ne este atinsă propria istorie de către cei cu care interacţionăm. Vorbe ca nimeni nu este indispensabil sunt doar vorbe în vânt şi nimic mai mult.
Eu am avut norocul să îmi iau doze de Bucureşti, treptat. M-am temut multă vreme de contactul direct şi crunt cu acest loc. Dar, prin staţionări scurte şi repetate, la perioade din ce în ce mai scurte de timp, pe malurile Dâmboviţei, am ajuns la un fel de imunitate, ce-i drept destul de fragilă. Ca atunci când, de teama de a fi otrăvit, înghiţi doze mici de otravă. Da! Exista şi riscul de accidente. Dar riscurile fac parte din viaţă.
Acum, când deja am făcut ceva vechime în amalgamul ăsta de dezamăgiri şi speranţe, mă simt puternic şi hotărât să îi fac faţă mai mult decât oricând.

Ia-mă de mână şi hai să înfruntăm fiara, să o privim în ochi şi să îi arătăm că noi PUTEM!

Earth Hour 2009

Iată ce poate face un bărbat pentru femeia iubită! Un filmuleţ ce merita privit.
http://vimeo.com/3365942

Dupa 15 zile

Ieri am terminat cu statul în stradă, în spatele unei mese încărcată cu pietroaie bune de vândut. Sătul de cafeaua slabă şi ceaiul anemic de la gogoaşă, tânjesc după o cană de cafea tare. Simt nevoia de o baie prelungită, să îmi spele praful din Unirii, reclamele în limbaj de alba-neagra, sunetul asurzitor al sirenelor de salvare, poliţie sau pompieri, plânsete de copii, voci guturale de cersetori prefăcuţi şi mirosul de covrigi la un leu bucata. Apa fierbinte să îmi scoată din porii pielii şi din păr izul de tarabe pline de chiloţi la 10 lei duzina şi malete, 2 la 15 lei, sutinene făcute pe vapor între China şi Filipine, din materiale iritante şi vopsite cu chimicale expirate. Apoi, uitându-mă la scurgerea ultimilor litrii de apă din cadă sa respir uşurat. Au fost 15 zile de intoxicare cu rutina romanului de rând, cufundat in grijile cotidiene, care merge cu capul plecat, în fiecare dimineaţă pe acelaşi traseu, către un loc de munca pe care îl urăşte, dar e mulţumit că îl are, cu şefi aroganţi şi incompetenţi, cu plata muncii sub nivelul de supravieţuire, în zile de criză prematură şi lipsită de orice suport logic. Am ajuns o naţie din ce în ce mai bolnavă de suspiciune, de teamă şi frustrare. Complăcându-ne în mediocritate şi indiferenţă, nu mai suntem în stare să vedem că se şterge pe jos cu noi şi că am ajuns la mâna unor indivizi imorali si cinici, care ţin de prea mult timp frâiele unei ţări cu un popor ce e pe cale sa îşi piardă identitatea. Înghiţim, găluşcă dupa găluşcă, legi şi acte normative, stăm ca vitele la abator şi aşteptăm să fim implantaţi şi biometrizaţi. Aşteptăm, fără să crâcnim, să fim deposedaţi de personalitate şi de orice urmă de demnitate, în timp ce guşi, burţi şi cefe continuă să crească, să se rotunjască.
Fine-ar ştampila de vot a dracului!

Îmi este dor de amintirile din LMF, povestite cu plăcere înainte de a ne cufunda în somn, ţinându-ne în braţe.