În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!