Ce ai face cu 3 milioane de euro?

Leapşa primită de la Mara.

- aş cumpăra pentru Mara casa pe care o doreşte.
- i-aş face batrâneţile liniştite mamei mele.
- aş plăti toate ratele sorei mele (la apartament) şi aş ajuta-o să îşi urmeze calea.
- mi-aş lua o Honda Shadow şi o Toyota Hilux.

În rest... nu îmi doresc decât să fiu iubit de femeia ce îmi umple sufletul de aproape un an.

Meet The Beast

După numai 24 de ore de la primul meu drum la volanul unei maşini, aşteptam să fiu sunat şi să mi se spună când e următoarea plecare. Trebuia să conduc până la Bacău la un târg de vară la care eram invitaţi să ne expunem marfa de către Camera de Comerţ.
-Nu mergem cu duba că e in service. Şi tu, oricum, trebuie sa vii cu trenul că o sa conducă socrul meu până acolo. Noi plecăm dimineaţă. Tu ai tren mâine noapte si ajungi dimineaţa la 10. Hai bafta!
Asta mi-a picat destul de bine. Eram încă obosit de condusul a 650 km în 24 de ore, în condiţiile amintite în post-ul precedent. Am ajuns şi la Bacău. Joi dimineaţă toridă. La 20 de minute după sosirea la locaţia târgului respectiv, am fost târât în parcare sa fac o cunoştinţă sumară cu maşina pe care o voi conduce spre Bucureşti peste 4 zile.
-Asta e Bestia! Mi-a spus Robert arătându-mi un Opel Kadet break cu an de fabricatie 1988.
Imediat ce am văzut Bestia, am intrebat:
-Asta ce probleme are? Evident că asta mi-a venit prima dată în minte, dupa experienţa foarte recentă la volanul Peugeot-ului.
-Aaaaa... nu mare lucru... nu prea lucrează amortizoarele pe spate şi cam face zgomot că e tot diesel si are toba puţin desprinsă. Şi nu are claxon.
-Deci nu face stânga-dreapta, sare de cur în sus. Şi mai e si aproape mută de admiraţie pentru cel ce o va conduce în curând.
-Te-ai prins!
Sunt cam perspicace în ultimul timp. Tind să mă prind foarte repede ce mă aşteaptă. Greşiiiit!!!
A venit şi ziua plecării către Bucureşti. Am urcat la volanul unei maşini bătrâne de culoarea asfaltului si cu tabla corfită pe ici, pe colo. Prima cheie, ambalat puţin, plecat de pe loc si pe aici ţi-e drumul. Evident că la prima intersecţie a murit motorul şi am plecat cu a treia de pe loc. La ieşire din Bacău, prima denivelare, primul sărit nărăvaş al Bestiei. Şi aşa am luat drumul cu asfalt aproape perfect de pe meleaguri moldovene. Demaraj nu prea are conserva, dar de manevrat se manevrează bine. Nu vă inchipuiţi cum poate să sune maşina asta. Dacă ţii ambreiajul apăsat şi o turezi... nici nu are nevoie de claxonul şi aşa nefuncţional. Cu balansatul pe verticală m-am obişnuit relativ repede. Numai că mă gândeam ce medicamente să cer la farmacie pentru rău de mare. I-am găsit schepsisul ce trebuia făcut să o liniştesc atunci când o lua razna după o denivelare mai pronunţată. În rest... mergea ca unsă, cu 80 la oră, chiar 90 uneori. Mi-am zis în sinea mea: Hai bă că acum e bine! Ajungem mai repede la Bucureşti. Greşiiiiit!
Am ajuns la Buzău şi am început să îmi văd faza scurtă.
-Ia zi... cum stăm la partea de lumină?
-Cam chioară. Dar e OK.
Chioară şi pe deasupra SAŞIE. La faza lungă, stânga bate jos şi dreapta prin copacii de pe marginea drumului. De folos era numai cea scurtă. Buna şi asta. Iau un iepure şi mă ţin după el. Daaaaa de unde! Am intrat pe Drumul Oselor, cum zicea Robert cu aproape o săptămână în urmă. Urziceni - Bucureşti e un drum de evitat in condiţiile în care nu ai amortizoare pe spate şi eşti incărcat cu 500 kg de bolovani. Fraaaaţiloooor! Aţi vazut, desigur, prin filmele americane cu hip-hop-eri maşinile alea tunate care ţopaie de bot în sus pe ritmul muzicii? Insă cu mici-mari diferenţe. Alea fac aşa de bot şi la comanda unui buton. Bestia face aşa de târtiţă şi la fiecare denivelare, de care respectivul tronson de drum nu duce lipsă deloc, chiar dimpotrivă. Aş putea spune că e tot drumul o înşiruire de dâmburi, gâlme, valuri, sau cum vreţi voi să ziceţi. Dacă ai noroc de o maşină la care lucrează amortizoarele... aproape că nici nu bagi de seamă în ce stare deplorabilă se află drumurile din Românica. Probabil că pe asta se bazează şi guvernanţii noştrii când concesionează lucrari de infrastructură unor firme care mai de care mai obscure şi prin licitaţii în stil undercover. Nu cred că am depaşit de două ori viteza de 45 km la oră. Îmi blestemam zilele şi înjuram cum nu am înjurat, cred, niciodată. Lucru bun totuşi... de la atâta hâţâna-hâţâna s-au reglat cât de cât şi farurile pe faza lungă. Numai că nu mi-au fost de cine ştie ce ajutor... ajunsesem în Bucureşti.
-Lasă bă că o băgăm în service mâine şi o facem. Noi să fim sănătoşi. Mi-a zis Robert, abia reuşind să se abţină să nu râdă când m-a văzut la sosire după ce am coborât de la comanda bărcii numită pe bună dreptate Bestia.
-Îmi spui şi mie când o să văd şi eu cum e să conduc o maşină în stare perfectă de funcţionare?
-Data viitoare. Mi-a răspuns, de data asta râzând în hohote.
Ce-i drept, data viitoare, a fost in regulă cu amortizoarele. Am mers bine de tot până la Piatra Neamţ. Da. Numai că tot fără claxon şi s-a ajuns la Suceava cu garnitura de chiulasă prăjită. Dar asta i s-a tras de la un alt şofer care a luat-o din mâinile mele de la Piatra să o ducă la Suceava. Poate ea Bestia să meargă cu suta, încărcată tare, dar la 140 face mioc.

Miercuri dimineaţă plec spre Tg-Mureş. Încă nu ştiu cu care din maşini şi în ce stare de funcţionare se află.

De la Bistriţa la Bucureşti, via Suceava

Am revenit în faţa ustensilei electronice de comunicare în masă, după o pauză mai mare decât m-am aşteptat. După câteva week-end-uri în compania copiilor şi răsuciri de baloane în forme care mai de care mai năstruşnice, a venit un moment în care mi-au fost solicitate aptitudinile de vânzător şi cunoscător al pietrelor semipreţioase. Prima strigare: BISTRIŢA! Mi-am pus fizicul derutant în unicul tren ce merge direct Bistriţa din Bucuresti şi m-am pus pe citit. Ma aşteptau 10 ore de legănat, cu o carte în fata ochilor, pe drumurile de fier ale ţărişoarei noastre, scăpată de sub controlul locuitorilor ei, dar sub controlul aceloraşi votaţi. Un volum mai târziu, coboram pe peronul gării şi mă lăsam condus de şofer la dubiţa (Peugeot Partner) cu care veniseră, încărcată de la Bucureşti cu vreo 600 kg de cristale şi minerale aduse din Brazilia, Madagascar, Zair şi China. Toate bune şi frumoase... Expoziţie de vară la Muzeul Judeţean din Bistriţa. Cristale, minerale, roci şi fosile, 10 expozanţi, publicitate făcută (cât de cât) ... canci vizitatori/cumpărători. Vineri seara-grătar, sâmbătă seara-grătar. Pălincuţă, vodcă din Ucraina, afinată şi vin bun. Numai că, sâmbătă seara, şoferul nostru se pileşte şi începe să facă pe nebunul.
- Eu mai vreau să mai beau o bere! Zice Nea Caisă.
Prietenul meu şi proprietarul mărfii (patron de firmă importatoare), tot încerca să îi explice dobitocului că a doua zi urma să se urce la volan şi să plece la Suceava, ca mai apoi să meargă spre Bucureşti.
- Nu! Eu mai stau cu oamenii să mai beau o bere sau două!
- Măi, înţelege... avem treabă mâine. Lasă că bem bere la Bucureşti când ajungem. Am încercat şi eu să îl conving să lase dracului băutura şi să mergem la culcare.
După o oră de taxi-hotel-discuţii despre bere-telefon de la recepţie cu reclamaţii pentru gălăgie-iar discuţii despre bere, şoferul nostru se trezeşte cu salariul în mână şi uşa deschisă.
Buuuuun! Acum ce e de făcut? Doi oameni şi o maşină încărcată. Unul fără permis de conducere, celălalt cu. A se reţine: am permis de conducere de 6 ani... dar nu am condus nimic de atunci. Şi colac peste pupăză, nu aveam respectiva bucăţică de plastic la mine. Rămăsese undeva în Bucureşti, pe teancul de facturi restante la electricitate, întreţinere, internet şi dracu' mai ştie ce.
- Presupun că eu am să conduc mâine şi poimâine... Am zis cu juma' de gură, întorcându-mă către Robert.
- Ai ghicit!
Naţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Ce mă fac eu mâine? N-am condus de 6 ani, am greutate în maşină şi nici permisul nu e la mine. Asta am gândit toată noaptea şi jumătate de zi de vânzare.
A venit şi ora la care trebuia să încărcăm maşina şi să o luăm din loc. Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din prima oră la volan. Plecări de pe loc cu frâna de mână trasa, opriri de motor în mijlocul drumului, maxim 60 km la oră şi multă transpiraţie, gură uscată ca iasca.
- Bagă în prima. Calc-o. Frână. Ai verde. Ai roşu. Aici ai prioritate. Acum schimbă în a doua. Frână iar. Scoate din viteză şi bagă prima. Semnalizează. Treci că ai voie.
Cam aşa ceva se auzea din dreapta mea, dar cu calm englezesc, acompaniat de vocea de la GPS (o voi numi de acum înainte Ionica).
Când am auzit-o pe Ionica: aţi depăşit viteza legală, am crezut că o iau razna. Amveam 60 în localitate şi eram, tot, crispat. După primii 100 km am început să mă mai relaxez şi să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Eram la volanul unei maşini care ducea în spate, prin Pasul Tihuţa doi inconştienţi şi o părticică din Brazilia şi alte ţări exotice pentru un românaş care nu a ieşit încă din ţară (ăsta sunt eu).
- Dă-i a patra!
Zis şi făcut. Am călcat şi am trecut în a patra. După câteva secunde m-am trezit că încep să dansez stanga-dreapta pe un drum de munte cu asfalt îndoilenic. Am rămas destul de calm şi am luat piciorul. Am lăsat pedala liberă şi am schimbat inferior, frână de motor. Am revenit la linia de plutire şi am tras cu coada ochiului la Robert. Era şi el calm.
- Ştii cât aveam? 95 la ora. Vezi că bara de torsiune pe spate are ceva probleme şi face urât peste o anumită viteză. Las-o mai moale.
- Şi acum îmi spui?
- Da' io de unde dracu' să ştiu că tu te bagi la viteză?
Am ajuns şi la Suceava. Conducerea unei maşini prin oraş mi s-a părut tot timpul un calvar. Mai ales dacă eşti spectator zilnic la traficul din Bucureşti. A trebuit să traversez oraşul. Sincer să fiu... habar nu am cum am făcut asta. Nu am văzut nimic. Aveam o Ionică şi ochii alerţi (ai lui Robert). Eu eram atent numai la controlul maşinii şi atât. Ce semafoare? Ce sensuri unice sau giratorii? Ce treceri de pietoni sau mai ştiu eu ce? De astea se ocupa Robert. Eu doar controlam maşina şi eram atent să nu iau oglinzi şi vopsea, străine de maşinuţa pe care o conduceam. Când am ajuns la destinaţie şi am descălecat, ca Mihai Viteazul dupa primirea facută de moldoveni pe la 1600, eram ca în transă.
După o noapte în care am dormit în comă, m-am urcat la volan şi am pornit către Bucureşti. Eram mult mai relaxat, chiar şi prin oraş o idee. Pe la jumătatea drumului între Suceava şi Bacău, am observat că s-a aprins în bord o alertă de forma unei baterii. Hmmmm... parcă şi ieri era.... Cum eu nu condusesem nimic în afară de trabant şi o dacie făra ştergătoare şi claxon, cu bordul mort de mult, n-am dat mare importanţă faptului. Mă rog... merg mai departe şi ajungem la Bacău, unde mi s-a oprit de cel puţin 3 ori motorul în intersecţii şi o dată în pantă, de unde am plecat cu scârţâit de roţi. După ce am scăpat neoprit de poliţia care era grămadă pe străzi (aşteptau, după cum aveam să aflu în 10 minute, o coloană de biciclişti într-o competiţie de care nu aveam idee că are loc), am ajuns la un popas şi am tras pe dreapta să mă odihnesc puţin şi să ne refacem stocul de ţigări şi udătură rece. Atunci a observat şi Robert alerta ce se încăpăţâna să lumineze în bord.
- Băăăă! Cred că nu mai avem încărcare. Stinge poziţiile şi hai să vedem dacă ajungem până la următorul oraş mai important să căutăm un service.
De unde service deschis în zi de luni după alegeri europarlamentare, sărbătoare şi zi liberă legală? Buuuun! Să îmi dau cu capul de bord şi nu alta. Bară de torsiune cu probleme, acum şi riscul de a rămâne în drum. Telefoane date la Bucureşti şi cerut sfaturi la socru, calcule de distanta şi timp pana la lăsarea întunericului, veşti că plouă la Bucureşti. Astea l-au ţinut pe Robert ocupat o bucată bună de drum. Acum, nu că m-ar fi speriat faptul că o să rămânem în drum, dar aş fi vrut să ajung, totuşi, în noaptea respectivă în Bucureşti. Mă aştepta cineva drag acasa şi dorul era mai puternic decât orice fel de teamă. S-a lăsat şi înserarea. Am aprins poziţiile şi îmi doream foarte tare să nu prindem şi ploaie pe drum. Dacă mai dădeam drumul şi la ştergătoare... Am ajuns cu bine aproape de Buzău. Ionica se mai auzea din când în când cu viteza legală, copilotul îmi mai dădea câte o indicaţie, acul indicatorului de viteză nu trecea de 70. Toate bune şi frumoase până când am trecut de Buzău, când a fost nevoie să aprind faza scurtă (cea lungă era inutil de palidă şi periculoasă pentru economia energiei).Poziţiile erau aprinse de ceva vreme, la insistenţele unui poliţist ce îmi facuse semne disperate de pe marginea drumului. La Urziceni, lovitură de teatru... ploua răzleţ. Deci: ŞTERGĂTOARE!
- Uite! Ăsta se zice că e drumul oaselor. Pe aici au murit o grămadă în accidente. Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Laura Stoica... S-a auzit vocea inconştientului meu copilot. Taaaaci! De asta îmi arde mie acum? Ăsta e dus cu pluta pe toate râurile şi fluviile lumii ăsteia. Eu vreau să ajung întreg, să îmi mai pot strânge puiul în braţe şi ăstuia îi arde de glume macabre. Am intrat şi în Bucureşti, pe o ploaie aproape de torenţial. Noroc de traficul destul de relaxat în apropierea orei 23. Nici nu am simţit când am ajuns în faţa blocului. M-am dat jos cu genunchii lovindu-se între ei cu viteza maşinii de cusut Ileana şi am luat un taxi până la Cişmigiu. Am încercat să dorm, dar îmi reveneau în minte alerta de baterie, opririle de motor, scârţâitul de roţi, balansatul dubiţei şi crucile de pe marginea drumului, claxoanele taximetriştilor în semn de înjuratura la intersecţia din Obor când am schimbat benzile cam ezitant şi cei 650 km făcuţi la prima strigare.

Îmi era un dor ucigător de tine.