Început de "uşi"

Dimineaţă, umbrită de nori neverosimili, de un martie prea februarizat pe la manşete. Lumina gri, ce trece cu greu prin jaluzelele din plastic îngălbenit de fumul atâtor ţigări, aruncă senzaţii de straniu pe un trepied uscăţiv. Trei picioare şi un braţ, din lemn de esenţă tare, cu lacul mătuit de nisipuri purtate de brize sărate pe malul marii. O planşetă albă îşi aşteaptă dreptul de a respira prin tuşă groasă sau subţire, prin estompă lăsată în urmă de un deget firav şi tremurator. Acestea intârzie să apară.... Neliniştea ce străbate mintea şi trupul, ghemuit, din faţa sa, dau o stare de încordare imaginii de ansamblu a camerei de la demisol. E rece şi clar-obscur. Rotocoale de fum, ale unui viciu ce se lasă greu alungat, îvăluie făptura cu tricou negru. Duce lipsă acută de cafea şi nu numai. Parul, prins în mănunchi de grizonată vălmăşală, îi atârnă până pe coapsele ghemuite şi încordate, ca un arc ce stă să se extindă brusc la primul sunet scos de telefonul aruncat pe pat. Ochii îi sunt aţintiţi asupra albului hârtiei aspre, ce îi aşteaptă gesturile sacadate de negrul brutal al cărbunelui. Încearcă să rupă împăienjenirea ce îi blochează o imagine cu uşi... Uşi închise... uşi ferecate de taine. Uşi... obiecte crude, ce despart lumina de întuneric, lumea agitată şi vie, de izolare şi tăcere. O ridicare timidă a unui os şi o pleoapă grea. Negrul-fum îşi lasă o urmă boltită şi tăiată adânc în albul nerăbdător. Sunete hârşâite îşi fac încet prezenţa în tăcerea camerei şi o imagine se conturează înaintea ochilor obosiţi. Lujere de trandafir sălbatic, sigilează o masivă uşă din lemn vechi şi înţepenit de vremuri uitate. Din broasca ferecată atârnă un ghimpe ce strajuieşte petalele albe, înmănunchiate în fragilitatea clipei. Zidul de cărămidă ce îmbrăţişază uşa , are tencuiala cazută pe alocuri şi baza îi este năpădită de verdeaţa muşchiformă, lăsată de umezeala pamântului umbrit. Cărămizile dezgolite, ca niste dinţi stricaţi, rânjesc arogante la privitorul de ocazie, dar şoptesc trecutul celui ce le scoate la iveală, conturându-le insistent. Mâna urcă, spre bolta ce apasă pe tocul masiv, filigranează îndrăzneala de trandafir dezlănţuit, ce urcă spre lumina, doar banuită, ce îl aşteaptă deasupra, mult deasupra. Dar el încearcă să o ajungă... se zbate... creşte... îşi înfige colţii lemnoşi în tencuiala veche şi luptă.
Acum... vârful bont al cărbunelui, coboară catre lemnul uşii. Mâna măruntă, cu gesturi nervoase, croşetează carii în lemnul masiv şi pune accent pe câteva crăpături...
Liniştea camerei e făcută, brusc, ţăndări de sunete armonioase, scoase de doua difuzoare mici, atârnate în fereastra înghesuită între trotuar şi tavan.

Ce bine ca eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii ca eşti, a-ntâmplării că sunt.

Aaaahhhh! Nichita! Cântat de Alifantis! Am uitat streaming-ul radio deschis de când mi-a picat net-ul. Acum, când s-a desfundat ţeava, muzica m-a lovit în tâmplă ca un ciocan. Dar e bine... mi-era dor... De tine şi de Nichita.

Un OM! O Legendă!

Astăzi, Omul Cristi Minculescu, vocea care ne-a vrăjit pe mulţi de-a lungul atâtor ani, a plecat în Germania pentru o operaţie destul de complicată. Am avut privilegiul de a respira acelaşi aer cu el în câteva rânduri şi m-a impresionat caracterul puternic şi inima deschisă a acestui oltean plin de viaţă. Suntem alături de el şi îl aşteptăm să se întoarcă la concertele Iris pe care nimeni nu le poate uita.
Cristi! Legenda trebuie să continue!

Monstrul cu 6 capete

Bucureştiul... o fiară cinică şi prăfuită. Oraşul ăsta te poate înghiţi fără să clipească şi te poate face uitat. Străzi încâlcite şi pline de trafic intens, stau gata să te copleşească la fiecare pas. De la primele ore ale dimineţii până la ceas târziu de noapte, fiara nu aţipeşte niciun moment. Dacă nu esti atent, rişti să fi tras în adâncurile forfotei şi mediocritaţii, pierzând propria identitate. E plin de oameni gri, care merg cu capul plecat şi mintea afundată în grijile zilei de mâine. Puţini sunt cei care trăiesc în prezent şi încearcă să uite că mâine va fi o altă zi de încrâncenare. Ghiarele însângerate ale bestiei cu nume de "eşti" se ascut amenintător şi scârjelesc nerăbdătoare pe carapacea celui ce se teme de el şi încearcă să se izoleze. A te închide în tine şi a încerca să nu îl bagi în seamă, este o greşală pe care el nu o iartă. Reactionează violent şi te amenintă cu pierzania.
Pentru cei veniţi din "provincie", ca şi mine, Bucureştiul şochează prin dimensiune şi zgomot, prin falsitatea oamenilor care i-au căzut pradă de-a lungul timpului, prin mizeria sufletelor chinuite şi golite de sclipire. E greu să te păstrezi proaspăt când eşti înconjurat zi de zi de mucigaiuri si noroaie, praf stârnit de goană nebună a maşinilor găuritoare de strat de ozon, mucuri de ţigări aruncate de nepăsători, lângă tomberoane umplute până la refuz de pliante şi mai ştiu eu ce foi volante, împărţite cu dărnicie de tineri studenţi sau elevi în căutare de un bănuţ în plus.
Cerşetori (majoritatea şarlatani) te asaltează la fiecare colţ de stradă sau gură de metrou, în fiecare mijloc de transport în comun. De cele mai multe ori, cerşetorii au mai mulţi bani în buzunare decât cei pe care îi terorizează cu dă şi mie un ban.
Câini fără stăpân îţi pun piedica pe trotuar, se ţin după tine prin parcuri, sau te latră amenintător în apropierea unei scări de bloc.
Mutre acre, cu limbaj ce lasă de dorit, te întâmpină în magazine cântărindu-te din priviri să vadă dacă vei cumpăra ceva sau doar le vei irosi timpul lor cel pretios. De parca amabilitatea nu face parte din descrierea postului pe care îl ocupă, vânzatoarele din magazine nu ştiu sa zică un simplu mulţumesc pentru faptul că ai ales să îţi faci cumpărăturile în magazinul în care funcţionează.
Afişe care mai de care mai colorate, lipite peste altele care au ieşit din actualitate sau nu, mâzgălite cu marker sau pix, te anunţă că se întâmplă ceva, undeva şi că trebuie să mergi să asişti. Nu existenţa lor te agasează, ci faptul că sunt puse peste tot, fără nici cea mai mica regulă estetică şi pe unde se apucă.
Toate astea îţi slăbesc imunitatea la indecenţă şi decadenţă.
Rişti să te laşi copleşit şi să ajungi victima monstrului cu 6 capete, care este Bucureştiul.
Există şi antidot la toată cavalcada asta de pericole care te pândesc la tot pasul.
Trebuie să îţi păstrezi calmul si propriile trăiri. Să te zbaţi să păstrezi ceea ce eşti tu şi să nu te laşi pradă ispitei de a te lăsa condus de torentele străzii. Întinde mâinile catre dorinţele tale şi prinde-te bine. Nu te izola şi nu aştepta să treaca momentele de anxietate. Trăieşte aşa cum îţi doreşti şi cere de la viaţă tot, pentru ca ţi se cuvine. Începe ziua cu un zâmbet şi mergi la culcare cu inima împăcată că azi ai trăit frumos. Înconjoară-te de prieteni, iar daca nu ai încă, nu e timpul pierdut. Mereu vor fi oameni care, ca şi tine, se luptă cu traiul în oraşul ăsta păcătos. Nu te izola! Asta îl face mai puternic. Nu îţi refuza nimic din ceea ce te face să fi stăpân pe propriul destin şi totul va fi bine.
Nimeni nu s-a născut să trăiască în singurătate şi izolare. Omul, prin definiţie, este o fiinta socială... deci... socializează! Nu uita că sunt persoane cărora le pasă de tine şi nu îi respinge. Simte-i şi lasă-te simţit. Bucură-te de existenţa lor şi lasă-i să se bucure de existenta ta. Fiecare din noi atinge vieţile altora şi la rândul nostu, ne este atinsă propria istorie de către cei cu care interacţionăm. Vorbe ca nimeni nu este indispensabil sunt doar vorbe în vânt şi nimic mai mult.
Eu am avut norocul să îmi iau doze de Bucureşti, treptat. M-am temut multă vreme de contactul direct şi crunt cu acest loc. Dar, prin staţionări scurte şi repetate, la perioade din ce în ce mai scurte de timp, pe malurile Dâmboviţei, am ajuns la un fel de imunitate, ce-i drept destul de fragilă. Ca atunci când, de teama de a fi otrăvit, înghiţi doze mici de otravă. Da! Exista şi riscul de accidente. Dar riscurile fac parte din viaţă.
Acum, când deja am făcut ceva vechime în amalgamul ăsta de dezamăgiri şi speranţe, mă simt puternic şi hotărât să îi fac faţă mai mult decât oricând.

Ia-mă de mână şi hai să înfruntăm fiara, să o privim în ochi şi să îi arătăm că noi PUTEM!

Earth Hour 2009

Iată ce poate face un bărbat pentru femeia iubită! Un filmuleţ ce merita privit.
http://vimeo.com/3365942

Dupa 15 zile

Ieri am terminat cu statul în stradă, în spatele unei mese încărcată cu pietroaie bune de vândut. Sătul de cafeaua slabă şi ceaiul anemic de la gogoaşă, tânjesc după o cană de cafea tare. Simt nevoia de o baie prelungită, să îmi spele praful din Unirii, reclamele în limbaj de alba-neagra, sunetul asurzitor al sirenelor de salvare, poliţie sau pompieri, plânsete de copii, voci guturale de cersetori prefăcuţi şi mirosul de covrigi la un leu bucata. Apa fierbinte să îmi scoată din porii pielii şi din păr izul de tarabe pline de chiloţi la 10 lei duzina şi malete, 2 la 15 lei, sutinene făcute pe vapor între China şi Filipine, din materiale iritante şi vopsite cu chimicale expirate. Apoi, uitându-mă la scurgerea ultimilor litrii de apă din cadă sa respir uşurat. Au fost 15 zile de intoxicare cu rutina romanului de rând, cufundat in grijile cotidiene, care merge cu capul plecat, în fiecare dimineaţă pe acelaşi traseu, către un loc de munca pe care îl urăşte, dar e mulţumit că îl are, cu şefi aroganţi şi incompetenţi, cu plata muncii sub nivelul de supravieţuire, în zile de criză prematură şi lipsită de orice suport logic. Am ajuns o naţie din ce în ce mai bolnavă de suspiciune, de teamă şi frustrare. Complăcându-ne în mediocritate şi indiferenţă, nu mai suntem în stare să vedem că se şterge pe jos cu noi şi că am ajuns la mâna unor indivizi imorali si cinici, care ţin de prea mult timp frâiele unei ţări cu un popor ce e pe cale sa îşi piardă identitatea. Înghiţim, găluşcă dupa găluşcă, legi şi acte normative, stăm ca vitele la abator şi aşteptăm să fim implantaţi şi biometrizaţi. Aşteptăm, fără să crâcnim, să fim deposedaţi de personalitate şi de orice urmă de demnitate, în timp ce guşi, burţi şi cefe continuă să crească, să se rotunjască.
Fine-ar ştampila de vot a dracului!

Îmi este dor de amintirile din LMF, povestite cu plăcere înainte de a ne cufunda în somn, ţinându-ne în braţe.

În seara asta am facut o imprudenţă... Într-o clipă de inconstienţă mi-am făcut ţandări lumea. Ceea ce s-a vrut un gest nevinovat s-a transformat într-un pas greşit pe o sârmă intinsă la mare inălţime. Nu m-am gândit la faptul ca pot sa ma dezechilibrez şi să cad în gol. Purtat de paşi târzii şi umezi, de ploaie surdă, am ajuns in faţa unei uşi... uşă atât de dragă mie... Ştiam că trebuie, pentru un timp, să nu bat... şi totuşi am făcut-o. Îmi muşc o buză tremurândă şi îmi încreţesc fruntea...
Ştii... câteodată nu îţi dai seama că oameni ce îţi sunt în suflet nu au nevoie de tine, atunci... şi chiar trebuie să le laşi momentele de singurătate sa îşi facă efectul. Fiecare om are nevoie de timp pentru propria persoană şi simpla ta existentă în jurul lor face rău uneori. Ştiu ca există vorba: "îţi face bine să vorbeşti cu cineva despre ce te apasă". Ei bine... nu e tot timpul valabilă.
Acum... când faptul este deja consumat, când iţi dai seama ca nu eşti tot timpul binevenit şi că oricât ai încerca sa te faci nevăzut şi neauzit, există minutul în care îţi doreşti să nu fi apasat pe butonul "dial". Cuvintele curg prin tine şi simţi că iţi cade cerul în cap şi nu mai poţi respira. Îţi ceri scuze ca un idiot şi te afunzi şi mai mult în mlastină. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te afunzi mai mult. Acum, când ai gura si nasul înfundate, te-ai oprit din gesturi inutile. Stai cu respiraţia oprita si astepţi... Astepţi încercând să iţi controlezi bătăile inimii şi să nu intrii in panică.
Şhhhhhhhhh! Stai si aşteaptă! Nu încerca să scoti o mână deasupra! Asta nu va face decât să te afunzi mai mult.
Sper numai sa nu fie prea târziu...

Prea curand...

Un premergator aruncat intr-un colt de un copil care a invatat sa mearga. Pe la inbinari i s-a cojit vopseaua, candva stralucitoare. Prafuit si uitat, scos din uz si lipsit de orice speranta de a mai spirijini, macar pentru o clipa, pasii ezitanti de inceput de viata. Un paianjen isi tese cu iscusinta panza de matase in speranta ca macar o musculita ratacita se va apropia de cadrul ponosit si obosit. Urmele pasilor, desprinsi de coltul in care a ramas, sunt calde inca... Se mai pastreaza amprenta lor in covorul moale. Incearca sa se miste... Un scartait prelung de fier ruginit il acompaniaza in tentativa de a lua urma calcaielor care il umpleau de bucurie... Mai simte inca stransoarea degetelor moi si pline de incredere ce i se tineau de manere. Aaaahhhh!
Ar vrea sa dea timpul inapoi si copilul cel drag sa uite sa mearga si sa il plimbe iar, descoperind lumea cu uimire. Sa il loveasca de obstacole si sa tipe in gura mare ca vrea. Sa ii zdruncine rotile pe trepte de vis copilaresc si sa isi infiga unghiile adanc in pielea moale ce acopera manerele. Ii este dor sa-i vada ochii abia deschisi dimineata, atintiti asupra lui cu nerabdarea inceperii unei noi zile, unei noi aventuri. Ii este dor de rasul zgomotos si plin de viata care il facea sa se simta unic si indestructibil. Ii lipsesc serile in care, mergand la culcare, ii multumea din priviri pentru ziua trecuta. Era ceva important... era aripa... era purtatorul viselor si norilor... Era cel mai impotant lucru din lume! Nu i-a mai ramas decat sa spere ca il vor tine suruburile, candva proaspat unse, pana cand copilul va deveni batran si va avea nevoie inca odata de el. Atunci va avea inaltatoare si manere noi. Pasii vor fi insa aceiasi. Poate ochii si rasul vor fi altfel... si visele vor fi mai obosite... Dar vor fi iarasi doi. Se vor conduce unul pe celalalt si va fi bine.

O usa trantita de vant si un zornait de geam fac sa tremure o minuscula panza de paianjen intr-un colt prafuit si uitat de vreme. Covorul isi zbarleste parul scurt si moale, in care se vad niste urme timide de copil. Urmand pasii, vezi pe alocuri si urmele unor palme mici, cu degete delicate. Uite aici una... dincolo ambele... mai este si un genunchi. Am ajuns la prag... acum pe hol... Urmez darele lasate de palma dreapta pe perete. Din bucatarie se aude un suspin reprimat, oprit undeva la jumatate. De sub masa, ma privesc niste ochi verzi si tristi. Uitase sa mearga? Sau poate ca plecase singur, la drum, inainte de vreme. In camera cu storurile trase, se aude un scartait prelung de metal ruginit.

O zi obisnuita

Zi friguroasa. Trecatori grabiti spre activitatile cotidiene isi fac putin timp sa rascoleasca o masa plina cu martisoare... Un tiganus mucios striga Şărvete dă bucătărieeee! Dă bucătărieee! 3 la zăce lei! Un catel ratacit isi cauta stapanul adulmecand aerul plin de praf si graba de romani. O duduie, mai colorata putin, se blesteama ca marfa ce o vinde e argint dă o suta opşpe al grecilor, cu patină albicioasa doamnă... credeţi că io mă fac dă râs aici la oamenii care mă cunoaşte şi doamnele care e clientele mele şi ia numa de la mine? am şi sculele dă incercat în ele!
Lume alba si mai putin alba, pasi de batrane care au ramas fara pensie dupa ce au cheltuit si ultimul banut pe pietricele norocose, covrigi rahitici la 1 leu bucata si 3 lei sirul (acum 6 luni erau 60 de bani si ieri erau 90... azi...e criza), pe jos sunt mucuri de tigari, snururi de martisoare, pungi de plastic si resturi de gogosi si forneti. Un grup de francezi, turisti in Românica noastra cea de toate zilele cauta sa cumpere un obiect cat de cat frumos sa le aduca aminte de vizita la noi. Se opresc la o masa pe care sunt cristale si minerale din Brazilia. Obiecte prelucrate si material brut stau cuminti si se prafuiesc in vuietul urbei pe mal de Dambovita. Preturile sunt ridiol de mici fata de ce se gaseste la ei, asa ca se hotarasc sa ia 3-4 piramide, 2 obeliscuri, o mana de pandantive si o bucata de lemn silicifiat, vechi de mii de ani. Platesc si pleaca bucurosi catre gura de metrou lasand un vanzator zgribulit si bucuros ca a mai facut ceva banuti. In urma lor se aude: şacoşe la un leu! la un leeeeu! şacoşica mare la un leu! Doi politisti roaga pentru a 3-a oara o vanzatoare cu fusta inflorata sa mearga in alta parte sa isi vanda zambilele ca nu are autorizatie. Vantul ii zboara cascheta unuia dintre cei doi reprezentanti ai legii si conflictul se aplaneaza subit in hohotele de ras al tarabagiilor de sezon.
Daca te gasesc tot aici iti iau florile si te trimit acasa! Ai inteles? Se intoarce dupa 5 minute cascheta tavalita si o ameninta pe florareasa.

Asta este ametist?
Da doamna!
Femeia se uita la vanzator cu neincredere si ridica o spranceana. Se uita fix in ochii lui peste ochelarii cu rama groasa...
Sigur e ametist?
Doamna... daca minteam prima data... credeti ca la repetarea intrebarii ma speriam si imi schimbam raspunsul?
Femeia, acra, lasa cristalul din ametist pe masa si pleaca uitandu-se cu ochi aspri catre omul care da sa ajute o batrana sa ridice o piramida din agat.

Impachetez piramida din agat pentru batranica ce probabil o cumpara pentru o nepotica rasfatata. Ma feresc de un martisor purtat de vantul aspru, iau banii si ii multumesc. Am facut ceva vanzare azi... Am vandut in sfarsit si lemn silicifiat. Probabil francezii se bucura de faptul ca au facut o afacere buna. A fost binisor azi... pacat de vreme... Pfffff! Cred ca ma ia raceala iarasi. Si doar ce scapasem...

Ma dor talpile ca dracu'!
12 ore de stat in picioare, in frig si tigania din Unirii, isi fac efectul din ce in ce mai puternic in drum spre casa... si mie foame.

Mi-e dor de Mara...