Eu şi Cişmigiul

Câteva instantanee din Cişmigiu facute în urma cu ceva săptămâni bune de prietenul modelului în cauză.

Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!

La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Mandolina, balalaica şi chitările.

Duminică, la fel de însorită ca sâmbăta ce a precedat-o. Aceeaşi bancă din Cişmigiu, aceleaşi cărţi în rucsac, plus o sticlă de Mountain Dew şi un pachet de ţigări. Azi parcă e mai bine... am şi lichid şi fum. Îmi instalez trepiedul la marginea trotuarului, atât cât să nu incomodez traficul duminical pe aleile parcului. Număr colile... sunt exact 5. Un zambet mi se aşază, cuminte, în colţ de gură, la gandul că poate azi am noroc să le desenez pe toate. Lângă mine se află un domn la vreo 63 - 64 de ani. Îmi zâmbeşte şi mă salută. Răspund la salut şi îmi văd de treabă cu aranjatul planşetei. Se apropie un bătrânel, marunţel, cu barbă si pălarie de pădurar austriac. Are in braţe o mandolină patinată de mulţi ani, plini de sunete piţigăiate. Are un zâmbet larg şi o mină de om bucuros.
- Salutăm fraţii noştrii din Basarabia. Artişti în toată regula dom-le!
Îl privesc şi zâmbesc la auzul unei astfel de abordări.
- Dar nu sunt din Basarabia. Sunt din România.
Bătrânelul se opreşte şi se apleacă puţin.
- Hai dom-le... De unde mai exact?
- Din oltenia.
- Eeeeei na! Oltean din stânga sau din dreapta? Că eu sunt din Vâlcea.
- Din centru!
Şi încep sa râd, bine dispus de omuleţul ăsta simpatic. Râde şi el, râde şi domnul de lângă mine.
- Ptiu drace! Te pomeneşti că eşti de pe mal de Jiuleţ!
- Exact! De la Filiaşi. Nici comună, nici oraş.
- Ha ha ha! Asta e şi mai bună! Măi omule, măi...
Şi eu sunt pictor, dar de portrete nu m-am mai ocupat de multă vreme. Uite... am mâinile pline de uleiuri. Am pictat de dimineaţă o alee cu flori de pe aici. Hai să auzim numai de bine! Îmi place cum desenezi. La marele fix!
Şi râde, ca un bunic la vederea unui nepoţel care a mai făcut o năstruşnicie.
- Mulţumesc mult de apreciere.
Se depărtează încet, catre o altă bancă unde îl aşteaptă încă un bătrânel, mai nins şi proaspăt bărbierit, ce ţine pe genunchi o balalaică. Se aşază şi el şi ca la un semn, se apucă amândoi să cânte nişte acorduri de romanţă. Bătrânul cu balalaica, începe să fredoneze, mai întâi timid, dar apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, o romanţă veche, românească. Mandolina şi balalaica dau o atmosferă de ceaprazuri romanţei. Interesantă combinaţie. Vocea frumoasă începe să se încălzească. Acum e o armonie şi o joaca de sunete, printre petalele florilor de corcoduş sălbatic, ce ning pe alee. Mă bucur că am ieşit şi azi în Cişmigiu. Miroase a voie bună şi relaxare. Energizat de peisajul ăsta primăvăratic, renunţ să îmi plantez în urechi căştile de la MP3-player-ul din dotare şi mă aşez mai comod pe bancă. Scot la întâmplare una din cărţi. E Toamna patriarhului de Marquez. Cartea asta (împrumutată de la o amică) a trecut printr-o inundaţie, dar se ţine bine. Poate fi citită fără probleme, chiar dacă are paginile puţin îngălbenite şi pe alocuri mucegăite. În aşteptarea unui doritor de portret, deschid cartea şi încep să citesc, încălzit de soarele amiezii. Rândurile îmi galopează prin faţa ochilor şi îmi dezvăluie imagini groteşti, chinuite şi mai plastice decât mă aşteptam. Frazele, parcă interminabile, îmi apasă ochii minţii cu imaginea supranaturala şi încrâncenată a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin de animale. Povestirea e plină de cruzime, alegorie fantastică, idee feroce. Nu se potriveşte deloc peisajului în care mă aflu. Dupa 100 de pagini mă las pagubaş. Îmi aprind o ţigară şi privesc un copilaş la vreo 3 anişori, care încearcă să prindă un porumbel aventurat printre picioarele ieşite la promenadă. Pasărea se lasă ajunsă din urmă pentru o clipă, apoi zboară, distanţă de caţiva paşi de purtător de pamperşi. Puiul de om, în tenacitatea vârstei fragede, ca o clipă de istorie recentă, îl urmareşte pe porumbel, cu mânuţele întinse şi nerăbdătoare. Parul-puf cârlionţat în umbre de castaniu, îi este zburlit de o adiere de vânt. Se împiedică de o pietricică mai mare şi, în încercarea de a se redresa, cade în funduleţ. Buf! Cu o privire mirată de aşa întâmplare, se uită către cei doi parinţi tineri ce îl urmăresc foarte aproape. Mamica îl ridică şi îi scutură pantalonaşii albaştrii ca ochii lui cei mari şi întrebători. Nu plânge... nu scoate niciun sunet. Ochii săi caută porumbelul buclucaş, în dorinţa de a relua urmărirea.
Atmosfera asta relaxantă de muzici, petale de flori purtate de vânt, mirosuri de revenire la viaţă şi râsete de copii, e perturbată în goana grabei către cea mai apropiată terasă, de un grup galagios, purtător de zoiae manelistice, urlate de un telefon mobil. Bine că trec repede. Sunt convins că vor mai fi şi alte întreruperi, sper că la fel de grăbite.

Câteva portrete mai târziu (mai exact 5)... s-a înserat şi s-a lăsat racoarea. Îmi strâng lucrurile şi mă ridic mulţumit de pe bancă. Trec pe Podul de nuc şi iau drumul sinuos al aleei ce mă duce catre casă. Pe malul lacului, împrăştiaţi în iarba crudă, în jur de 30 de tineri, acompaniaţi de 3 chitări, formează o orchestră ad-hoc. Se cântă Amintire cu haiduci şi se trece în Copaci fară pădure. Vali Sterian şi Tatiana Stepa, într-o înşiruire firească, de muzică adusă din suflet. Rămân în dreptul lor, rezemat de o salcie pletoasă. Pletoşi sunt şi cei cu chitările, pletoşi ca salcia, ca mine. Mai zăbovesc lângă ei preţ de încă doua cântece, desprinse parcă dintr-un tablou de Foc de tabără în Vama Veche. E bine! Acum să văd dacă se mai poate auzi vreo manea strânsă de gât în chichineaţa de difuzor a unui telefon ingrat, purtat de vreun personaj grobian, rătacit pe aleile luminate difuz de felinare. Să vă văd! Aveţi curaj să vă puneţi cu ei?
Mă îndrept de spate şi mă desprind de, trupul salciei şi de grupul frumos care acum s-a mărit. Au mai apărut 3 chitări şi o mână de glasuri. În această poieniţă din miez de Bucureşti, sunt acum aproximativ 50 de suflete care trăiesc momentul împreună, lipsiţi de prejudecăti, departe de cutumele şi restricţiile de viteză pe drumurile vieţii într-o ţară, cu un popor din ce în ce mai bolnav de suspiciune, de teamă, sugrumat de minciuna şi mizeria traiului de zi cu zi. Sunt frumoşi şi curaţi. Sunt proaspeţi şi plini de speranţe. Asta mă convinge de faptul că mai avem o şansă. O şansă de a fi noi. De a sta verticali şi nealteraţi.
Bravo!
Şi vă mulţumesc!

CV-ul dumneavoastra a fost vizualizat!

Da... Alerte pentru vizualizări de CV. Sunt câteva, în comparaţie cu numărul aplicaţiilor pe care le faci. Se vizualizează într-un tarziu, dar nu vei primi un e-mail cu invitaţie la interviu. Asta pentru că nu asta a fost intenţia lor, de la bun început, atunci când au postat o oferta de muncă. Omul, pentru postul respectiv, deja se ştie. E nepotul de matuşă, al cumnatului-surorii-fratelui-soţiei-naşului-directorului de marketing. Un idiot, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu activitatea ce o impune descrierea postului respectiv. Dar... există supozitia că acesta va lucra pe un salariu modic şi că nu va face probleme. In fond şi la urma urmei, nu au nevoie de un om competent, care să asigure un serviciu de calitate, ci de un slugoi, care pupă în cur şi periază umerii sacoului cu scame din covorul apartamentului amantei-prietenului-verişoarei de cumnat a femeii de serviciu, care l-a rugat pe ginerele patronului să îl angajeze. "Nepotismul" , sau sindromul "Matuşa Tamara", este un fenomen de care nu vom scăpa niciodată. Sau cel puţin, nu în timpul vieţii mele. Iată-mă, nevoit să ies în Cişmigiu, să fac un portret sau două, ca să pot să îmi cumpăr o pâine nenorocită de la alimentara din colţ. Am luat trepiedul din lemn prăfuit, cu lacul obosit. Am băgat două carţi în rucsăcel, pentru că nu se ştie când, sau dacă, voi avea parte să mă produc pe hârtie pentru cine ştie ce piţi ieşită cu maimuţa plină de muşchi şi cu tricou mulat pe care scrie De puta madre. Ajung în parc şi mă aşez pe una din bănci. E cald.... Sunt copilaşi veseli care se zbat în ham să ajungă cu mânuţele la cele câteva portrete pe care le expun, rezemate de picioarele fragile ale trepiedului. E sâmbată şi e vreme buna. Caut din priviri, în timp ce îmi aşez planşeta, o pereche de ochi interesată de ce aş putea să fac eu cu un simplu carbune, pe coala albă care mă arde, cu reflexia soarelui destul de puternic. Ochii trec... sunt doar miraţi, întrebători... O adiere de vânt călduţ îmi face să tremure prima coală de hârtie, ce miroase a mare, a faleză, a vară. O prind cu o agrafă şi îmi deschid mica trusă în care am carbunele şi trag aer, adânc, în piept. Încă mai simt aroma de Kent 8 de ieri seară. Da... am fumat iar... Recunosc faptul că mi-a plăcut foarte tare să trag în plămâni fumul uşor albăstrui. Cele câteva tigări primite, mi-au prins foarte bine... Multumesc!
Cu coada ochiului, prind o mişcare clătinată a unui trup costeliv. E un individ ciudăţel ce se apropie de mine cu o mână întinsă în semn de salut.
- Cât ceri pentru un portret?
- 15 lei!
- Te deranjază dacă îmi faci şi mie unul?
- Evident că nu!
Se aşază lângă mine. E un personaj, cu un chip interesant şi brăzdat de tristeţe.
E cam băut... sau cel puţin asta îmi lasă impresia prin plasa de plastic transparent în care se lăfaie 4 sau 5 doze de bere (da ştiu... tu le zici pixe) şi o sticlă de plastic în care a fost cândva apă minerală... acum e umplută cu un lichid mieriu şi spumos.
- În sfârşit, a apărut un trepied în Cişmigiu! Venisem să mă plimb cu barca, dar e rândul prea mare la căpătat vâsle.
Îl măsor, discret, şi îi zambesc personajului. Are părul lăsat să cadă, în curbe dezordonate, până sub nivelul urechilor. E trecut de 35 de ani şi pare desprins dintr-o pictură de Dali. Ochii extrem de mari şi faţa brăzdată de linii de trăsătură, evidenţiate de multe grimase lăsate de regrete. E mic de statură şi are gesturi nervoase de om chinuit.
- Nu te supăra pe mine! Dar nu cred că am să te pot privi în ochi. Am prea multe păcate şi nu am curajul să mă uit în ochi curaţi.
Îl liniştesc şi îl rog, politicos, să privească undeva prin mine. Nu am nevoie să fiu privit în ochi.
Mă întreabă dacă doresc o ţigară... Cu mâna tremurată, de poftă de gudroane şi nicotină, primesc ţigara şi o aprind. Mă las învăluit şi dominat de primul fum şi apoi îmi ridic mâneca de la camasă.
Îi ascult vorbele foarte frumos conturate şi încep să înţeleg că acest om e mult mai mult decât pare la prima vedere. Vorbeşte mult... articulat... Dă dovadă de cultură generală solidă şi îmi muşc buza de jos în semn de regret că l-am etichetat greşit. Mi se mai întâmplă....
- Mă bucur că mai... încă mai există oameni ca tine.
- Ce am eu special?
- Bucuri oamenii?
- Cu ce?
- Cu ceea ce faci tu. Cu mâinile tale, cu ochii tăi, cu talentul tău. Aţi mai rămas puţini în lumea asta de căcat, în lumea asta speriată şi palidă. Uită-te în jurul tău. Sunt căcaţi pe ei de frica zilei de mâine şi tot poartă ochelari de soare ca de mafioţi, pizdele poartă cizme roşii... Aaaahhh ce mă enervează roşul! De ce poartă vacile astea roşu? Sunt fericite?
- Poate...
- Pe dracu'! Uită-te la aia... are rucsac imens şi cizme roşii.
Are dreptate. Îi stă aiurea. Cizmele gen muschetar şi rucsacul lung şi total nepotrivit parcului ăstuia îi dau un aer de nucă în perete.
- Hai să ne concentrăm asupra a ce trebuie să facem acum. Îi zic... cu o oarecare timiditate în glas. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Nu am autorizaţie pentru ceea ce fac şi mi-e teamă că am să fiu gonit de vreo caschetă de poliţist comunitar, sau mai rău, amendat fără nicio acoperire legală.
- Eşti un copil frumos!
Zâmbesc acru în colţ de gură şi îi spun că nu mai sunt de mult un copil. Sincer... faza cu frumos mă cam sperie, venind de la un bărbat... sau, mă rog, umbra unui bărbat.
-Mă... stai... nu o lua aşa...
De unde dracu' ştie omul ăsta la ce mă gândeam? Sunt atât de plastic în exprimare? Oare am uitat să îmi păstrez o mină de om dezinteresat, atunci când sunt bulversat? Atunci când mă roade ceva pe dinăuntru, obişnuiesc să îmi păstrez faţa de poker.
- Hai că stau cuminte. Dar să nu te superi pe mine. Nu vreau să te deranjez.
- Nu mă deranjezi omule... nu ai cu ce...
- Cum te cheamă?.... Stai... Nu-mi spune... Nu contează numele. Important e să fim ceea ce suntem. Restul e dus pe apa sâmbetei şi nu are rost.
Îl privesc şi îi dau dreptate tacit. Ce rost ar avea să ne cunoaştem numele reciproc în acest moment? Lui nu îi trebuie portretul, mie îmi trebuie banii. Dar parcă mai e ceva dincolo de astea. Ochii lui sunt prea trişti ca să fie doar aburii de bere. Omul ăsta parcă a trăit o mie de vieţi şi în toate a dat greş, sau a fost scuipat în obraz. Desenez cu mişcări dezordonate şi dureroase. Am crampe în podul palmei... mi-am ieşit din mână. Carbunele e încăpăţânat şi nu lasă tuşă groasă şi uşor de întins ca altă dată. Material prost, dispoziţie şi mai proastă. Conturez o frunte ridată şi framântată de nevoi. Tâmplele i se îngustează ameninţător către sprâncenele arcuite în mirarea faptului că au sub ele nişte ochi exagerat de mari şi încercănaţi.
- Nu-mi face ridurile, te rog!
- Stai linistit... Nu fac fotografie. Desenez altfel decât îţi imaginezi.
Mă ruşinez la vorbele care îmi ies pe gură şi îi mai cer o tigară. Omul îmi întinde pachetul şi îmi aprind, cu gesturi nesigure, o ţigară turtită de buzunarul blugilor, roşi în genunchi, pe care îi poartă. Acum, mâna mi se abate asupra nasului mare şi puţin borcănat, care tronează deasupra unei guri, taiată brusc şi larg, catre perciunii zburliţi. Interesant chip.....
- Eu m-am dezis de la a mai fi român...
Mă uit la bărbia lui, care sta să se încreţească într-un regret oprimat de bun simt. E mică, rotundă şi nu se încadrează, deloc simetric, în peisajul maxilarului pronunţat, de unghiuri aspre.
- Prefer să vorbesc în dialectul basc.... te deranjază?
- Nu... îl inteleg prea putin, dar poţi să vorbeşti, dacă asta te face să te simţi mai bine.
- Sau preferi flamanda?
Zambesc amical şi îl poftesc să îşi îndrepte chipul către mine. Nu mai am mult şi va fi gata.
- Eram prieten bun cu Ştefan Iordache. Sa-i dea Dumnezeu sănătate...
- Dar... ne-a părăsit... prin septembrie dacă nu mă înşel.
Ochii lui mă aţintesc într-un mod în care nu am fost privit niciodată. Îmi dau seama că am facut o gafă şi înghit în sec. O lacrimă i se prelinge pe o cută a feţei şi i se înnoadă sub bărbie cu încă una pe care nu am apucat să o văd izvorând din celălalt ochi.
- Nu... Ooooo.... nu şi el.
- Îmi pare rău....
- Ştiam de Moţu... dar nu şi Iordache... Te rog... Nu... De ce?
Amuţit, îmi plec privirea în pământ, cu regretul că am reuşit să fac un om să plângă. Scuzele nu îşi au rostul. Omul îşi duce mâna la frunte. Cu un gest sacadat îşi scoate de la gât o cruce, probail din argint şi mi-o întinde.
- Nu mă refuza... Ia asta de la mine... nu contează că e o cruce... poate eşti laic, sau nu eşti creştin. Nu contează... te rog să o iei. Dacă vrei, o poţi arunca după ce plec. Dar nu am ce să iţi dau mai mult pentru ceea ce îmi dai tu. Nu mai mult decât 15 lei pentru portret. Aş vrea să fi avut. Sincer... mă bucur că încă mai există un trepied în Cişmigiu.
Îndes crucea, legată de un şnur negru, în borsetă şi termin portretul cu o haşură pronunţată undeva în dreapta imaginii.
- Gata... am terminat de desenat.
- Să te semnezi, te rog.
- Da... tot timpul o fac.
- Mulţumesc. Mai ia o tigară. Ştiu că ai nevoie. Acum ma duc să beau şi să-l plâng pe Iordache. Poate mă plimb şi cu barca... Cine ştie... Se uita în jur şi cu privirea ridicată către cerul albastru şi cald de primavară şi zice: Ai dracu' cu melcii voştrii!
- Mi-a placut filmul ăla. Imi place Dorel Vişan. Să nu-mi spui că şi el nu mai e...
- Nu...
Zambeşte şi îmi întinde 20 de lei.
- Nu am să îţi dau restul....
- Termină cu prostiile! Să ramâi copil şi să iubeşti şi pentru cei care nu mai pot, sau nu au ştiut vreodată că pot. Mulţumesc de cunoştinţă. Te salut, suflet bun!
Uitându-mă la paşii nesiguri cu care se îndepărtează de mine îmi aduc aminte că ma aşteaptă un cuplu să le fac portretele. O poftesc pe ea să se aşeze şi îi zâmbesc, lui, în semn de salut.
Sunt tineri şi frumoşi.