Duminică, la fel de însorită ca sâmbăta ce a precedat-o. Aceeaşi bancă din Cişmigiu, aceleaşi cărţi în rucsac, plus o sticlă de Mountain Dew şi un pachet de ţigări. Azi parcă e mai bine... am şi lichid şi fum. Îmi instalez trepiedul la marginea trotuarului, atât cât să nu incomodez traficul duminical pe aleile parcului. Număr colile... sunt exact 5. Un zambet mi se aşază, cuminte, în colţ de gură, la gandul că poate azi am noroc să le desenez pe toate. Lângă mine se află un domn la vreo 63 - 64 de ani. Îmi zâmbeşte şi mă salută. Răspund la salut şi îmi văd de treabă cu aranjatul planşetei. Se apropie un bătrânel, marunţel, cu barbă si pălarie de pădurar austriac. Are in braţe o mandolină patinată de mulţi ani, plini de sunete piţigăiate. Are un zâmbet larg şi o mină de om bucuros.
- Salutăm fraţii noştrii din Basarabia. Artişti în toată regula dom-le!
Îl privesc şi zâmbesc la auzul unei astfel de abordări.
- Dar nu sunt din Basarabia. Sunt din România.
Bătrânelul se opreşte şi se apleacă puţin.
- Hai dom-le... De unde mai exact?
- Din oltenia.
- Eeeeei na! Oltean din stânga sau din dreapta? Că eu sunt din Vâlcea.
- Din centru!
Şi încep sa râd, bine dispus de omuleţul ăsta simpatic. Râde şi el, râde şi domnul de lângă mine.
- Ptiu drace! Te pomeneşti că eşti de pe mal de Jiuleţ!
- Exact! De la Filiaşi. Nici comună, nici oraş.
- Ha ha ha! Asta e şi mai bună! Măi omule, măi...
Şi eu sunt pictor, dar de portrete nu m-am mai ocupat de multă vreme. Uite... am mâinile pline de uleiuri. Am pictat de dimineaţă o alee cu flori de pe aici. Hai să auzim numai de bine! Îmi place cum desenezi. La marele fix!
Şi râde, ca un bunic la vederea unui nepoţel care a mai făcut o năstruşnicie.
- Mulţumesc mult de apreciere.
Se depărtează încet, catre o altă bancă unde îl aşteaptă încă un bătrânel, mai nins şi proaspăt bărbierit, ce ţine pe genunchi o balalaică. Se aşază şi el şi ca la un semn, se apucă amândoi să cânte nişte acorduri de romanţă. Bătrânul cu balalaica, începe să fredoneze, mai întâi timid, dar apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, o romanţă veche, românească. Mandolina şi balalaica dau o atmosferă de ceaprazuri romanţei. Interesantă combinaţie. Vocea frumoasă începe să se încălzească. Acum e o armonie şi o joaca de sunete, printre petalele florilor de corcoduş sălbatic, ce ning pe alee. Mă bucur că am ieşit şi azi în Cişmigiu. Miroase a voie bună şi relaxare. Energizat de peisajul ăsta primăvăratic, renunţ să îmi plantez în urechi căştile de la MP3-player-ul din dotare şi mă aşez mai comod pe bancă. Scot la întâmplare una din cărţi. E Toamna patriarhului de Marquez. Cartea asta (împrumutată de la o amică) a trecut printr-o inundaţie, dar se ţine bine. Poate fi citită fără probleme, chiar dacă are paginile puţin îngălbenite şi pe alocuri mucegăite. În aşteptarea unui doritor de portret, deschid cartea şi încep să citesc, încălzit de soarele amiezii. Rândurile îmi galopează prin faţa ochilor şi îmi dezvăluie imagini groteşti, chinuite şi mai plastice decât mă aşteptam. Frazele, parcă interminabile, îmi apasă ochii minţii cu imaginea supranaturala şi încrâncenată a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin de animale. Povestirea e plină de cruzime, alegorie fantastică, idee feroce. Nu se potriveşte deloc peisajului în care mă aflu. Dupa 100 de pagini mă las pagubaş. Îmi aprind o ţigară şi privesc un copilaş la vreo 3 anişori, care încearcă să prindă un porumbel aventurat printre picioarele ieşite la promenadă. Pasărea se lasă ajunsă din urmă pentru o clipă, apoi zboară, distanţă de caţiva paşi de purtător de pamperşi. Puiul de om, în tenacitatea vârstei fragede, ca o clipă de istorie recentă, îl urmareşte pe porumbel, cu mânuţele întinse şi nerăbdătoare. Parul-puf cârlionţat în umbre de castaniu, îi este zburlit de o adiere de vânt. Se împiedică de o pietricică mai mare şi, în încercarea de a se redresa, cade în funduleţ. Buf! Cu o privire mirată de aşa întâmplare, se uită către cei doi parinţi tineri ce îl urmăresc foarte aproape. Mamica îl ridică şi îi scutură pantalonaşii albaştrii ca ochii lui cei mari şi întrebători. Nu plânge... nu scoate niciun sunet. Ochii săi caută porumbelul buclucaş, în dorinţa de a relua urmărirea.
Atmosfera asta relaxantă de muzici, petale de flori purtate de vânt, mirosuri de revenire la viaţă şi râsete de copii, e perturbată în goana grabei către cea mai apropiată terasă, de un grup galagios, purtător de zoiae manelistice, urlate de un telefon mobil. Bine că trec repede. Sunt convins că vor mai fi şi alte întreruperi, sper că la fel de grăbite.
Câteva portrete mai târziu (mai exact 5)... s-a înserat şi s-a lăsat racoarea. Îmi strâng lucrurile şi mă ridic mulţumit de pe bancă. Trec pe Podul de nuc şi iau drumul sinuos al aleei ce mă duce catre casă. Pe malul lacului, împrăştiaţi în iarba crudă, în jur de 30 de tineri, acompaniaţi de 3 chitări, formează o orchestră ad-hoc. Se cântă Amintire cu haiduci şi se trece în Copaci fară pădure. Vali Sterian şi Tatiana Stepa, într-o înşiruire firească, de muzică adusă din suflet. Rămân în dreptul lor, rezemat de o salcie pletoasă. Pletoşi sunt şi cei cu chitările, pletoşi ca salcia, ca mine. Mai zăbovesc lângă ei preţ de încă doua cântece, desprinse parcă dintr-un tablou de Foc de tabără în Vama Veche. E bine! Acum să văd dacă se mai poate auzi vreo manea strânsă de gât în chichineaţa de difuzor a unui telefon ingrat, purtat de vreun personaj grobian, rătacit pe aleile luminate difuz de felinare. Să vă văd! Aveţi curaj să vă puneţi cu ei?
Mă îndrept de spate şi mă desprind de, trupul salciei şi de grupul frumos care acum s-a mărit. Au mai apărut 3 chitări şi o mână de glasuri. În această poieniţă din miez de Bucureşti, sunt acum aproximativ 50 de suflete care trăiesc momentul împreună, lipsiţi de prejudecăti, departe de cutumele şi restricţiile de viteză pe drumurile vieţii într-o ţară, cu un popor din ce în ce mai bolnav de suspiciune, de teamă, sugrumat de minciuna şi mizeria traiului de zi cu zi. Sunt frumoşi şi curaţi. Sunt proaspeţi şi plini de speranţe. Asta mă convinge de faptul că mai avem o şansă. O şansă de a fi noi. De a sta verticali şi nealteraţi.
Bravo!
Şi vă mulţumesc!
Postări
Acum 10 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu