Postări
Acum 9 ani
luni, 23 februarie 2009
duminică, 22 februarie 2009
Viciu si cafea uscata.
Am gasit o tigara cazuta sub un teanc de facturi neplatite inca. M-am uitat la ea pret de 5 minute dupa care am hotarat sa o aprind.
Hhhhhhhhh! Fumul imi paraseste gatul uscat in valuri de albastrui gudronat. Rotocoale de ceata brumarie se imprastie prin camera. Pluteste in straturi suprapuse, unele intrepatrunse si sfasiate de curentii de aer.
Imi lipseste viciul asta. Locul lasat liber de fumat in suma viciilor mele se cere umplut de un altul. Balanta vicii-virtuti se cere echilibrata.
Ma las invaluit de de ultimul fum tras adanc in piept si strivesc mucul de tigara pe fundul unei cani in care s-a uscat ultimul strop de cafea, in urma cu cateva zile.
Dezamagit, de lipsa mea de tarie in a-mi refuza gestul de a aprinde tigara, ma las pe spate in patul ravasit de cele cateva ore de somn-veghe. Inca e cald patul... Imi lipseste o cafea, neagra si fierbine, sa-mi alerge prin suflet si sa ma trezeasca la simtiri. Azi am sa ies din casa... azi am sa respir aerul rece de afara si o sa-mi fie bine.
Ma imbrac in graba, cu gesturi nesigure... Sa-mi fie teama de ziua asta?
Hhhhhhhhh! Fumul imi paraseste gatul uscat in valuri de albastrui gudronat. Rotocoale de ceata brumarie se imprastie prin camera. Pluteste in straturi suprapuse, unele intrepatrunse si sfasiate de curentii de aer.
Imi lipseste viciul asta. Locul lasat liber de fumat in suma viciilor mele se cere umplut de un altul. Balanta vicii-virtuti se cere echilibrata.
Ma las invaluit de de ultimul fum tras adanc in piept si strivesc mucul de tigara pe fundul unei cani in care s-a uscat ultimul strop de cafea, in urma cu cateva zile.
Dezamagit, de lipsa mea de tarie in a-mi refuza gestul de a aprinde tigara, ma las pe spate in patul ravasit de cele cateva ore de somn-veghe. Inca e cald patul... Imi lipseste o cafea, neagra si fierbine, sa-mi alerge prin suflet si sa ma trezeasca la simtiri. Azi am sa ies din casa... azi am sa respir aerul rece de afara si o sa-mi fie bine.
Ma imbrac in graba, cu gesturi nesigure... Sa-mi fie teama de ziua asta?
sâmbătă, 21 februarie 2009
Tremur... soapta...
Am reusit sa dorm... 4 ore... E bine si atat. Imaginile nu imi mai ard retina chiar asa de tare.
Tin pensula cu mana uscata de veghe si incerc sa acopar, strat dupa strat, litera dupa litera. E negru de fum. E intuneric si adanc. Ici, colo, apar cate un punct, doua, de lumina... nu pentru mult timp.
Mi-e dor!
Soptesc si tremur... Nu vreau ca o soapta sa faca tandari linistea cu care m-am invelit azi. Trebuie sa lucrez... sa termin ce am inceput si sa scap.
In lumina slaba si galbuie, ce trece prin jaluzelele afumate de viciul pe care incerc sa-l uit, e o mogaldeata neagra si febrila ce sta ciucita pe covor. In mana tine o pensula lunga si nepotrivita pentru ceea ce face. Mainile ii tremura usor... O pleoapa i se zbate haotic si incontrolabil. Mogaldeata isi tine respiratia din cand in cand pentru cateva momente.
Camera e rece si dominata de o dezordine familiara. Un trepied sta infipt in covorul albastru si poarta o sapca gri, pusa probabil la uscat... in brate tine o planseta cu o schita intunecata. Un chip... o aratare cu ochi tristi si pierduti in spirale de fum salbatic.
Haine stau atarnate pe sasiuri, ce isi asteapta cuminti panzele viitore, rezemate de pereti albi. Intr-un colt, pe un suport batut in perete, un umeras firav se arcuieste sub greutatea unui cojoc inca reavan, de ieri. Un pat ravasit, strajuit de un scaun scalciat, rezemat, pe post de noptiera.
Omuletul negru isi indreapta cu greutate un picior ce statuse ascuns sub el mai multa vreme decat ar fi trebuit. Suvite zbarlite si gri, scapate din stransoarea legaturii elasticului negru, catifelat, nu-i dau pace. Parca incearca sa-l distraga, sa-l faca sa iasa din transa lucrului. In tacerea camerei se aude numai pensula care mangaie suprafetele cu ritm de aripa grea in zbor lung si monoton. O soapta... un sunet infundat si chinuit.. -Mi-e dor! Omuletul isi inghite o urmatoare soapta si se opreste din ritmul pensulei-aripa. Se uita in gol si scutura din cap dojenitor. Pensula ii cade in borcanul cu apa neagra-fum si mainile ii cuprind fata intr-o inclestare tremuranda. Se leagana inainte si inapoi cu ritm lent de remuscare.
Ahhhh! Ce tare ma ustura ochii. Si abia este este ora 13. Pfffff!
Si vopseaua asta nu se mai usuca odata... E clar... Nu termin nici azi.
Tin pensula cu mana uscata de veghe si incerc sa acopar, strat dupa strat, litera dupa litera. E negru de fum. E intuneric si adanc. Ici, colo, apar cate un punct, doua, de lumina... nu pentru mult timp.
Mi-e dor!
Soptesc si tremur... Nu vreau ca o soapta sa faca tandari linistea cu care m-am invelit azi. Trebuie sa lucrez... sa termin ce am inceput si sa scap.
In lumina slaba si galbuie, ce trece prin jaluzelele afumate de viciul pe care incerc sa-l uit, e o mogaldeata neagra si febrila ce sta ciucita pe covor. In mana tine o pensula lunga si nepotrivita pentru ceea ce face. Mainile ii tremura usor... O pleoapa i se zbate haotic si incontrolabil. Mogaldeata isi tine respiratia din cand in cand pentru cateva momente.
Camera e rece si dominata de o dezordine familiara. Un trepied sta infipt in covorul albastru si poarta o sapca gri, pusa probabil la uscat... in brate tine o planseta cu o schita intunecata. Un chip... o aratare cu ochi tristi si pierduti in spirale de fum salbatic.
Haine stau atarnate pe sasiuri, ce isi asteapta cuminti panzele viitore, rezemate de pereti albi. Intr-un colt, pe un suport batut in perete, un umeras firav se arcuieste sub greutatea unui cojoc inca reavan, de ieri. Un pat ravasit, strajuit de un scaun scalciat, rezemat, pe post de noptiera.
Omuletul negru isi indreapta cu greutate un picior ce statuse ascuns sub el mai multa vreme decat ar fi trebuit. Suvite zbarlite si gri, scapate din stransoarea legaturii elasticului negru, catifelat, nu-i dau pace. Parca incearca sa-l distraga, sa-l faca sa iasa din transa lucrului. In tacerea camerei se aude numai pensula care mangaie suprafetele cu ritm de aripa grea in zbor lung si monoton. O soapta... un sunet infundat si chinuit.. -Mi-e dor! Omuletul isi inghite o urmatoare soapta si se opreste din ritmul pensulei-aripa. Se uita in gol si scutura din cap dojenitor. Pensula ii cade in borcanul cu apa neagra-fum si mainile ii cuprind fata intr-o inclestare tremuranda. Se leagana inainte si inapoi cu ritm lent de remuscare.
Ahhhh! Ce tare ma ustura ochii. Si abia este este ora 13. Pfffff!
Si vopseaua asta nu se mai usuca odata... E clar... Nu termin nici azi.
vineri, 20 februarie 2009
Ud pana la piele.
Bucuresti... Sfarsit de februarie umed si plin de amaraciune.
Umblu pe strazile, inguste, ce miros a bere trecuta prin rinichi, din zona Lipscani. Raceala asta nenorocita nu imi da pace si febra imi provoaca imaginatia. Cad in genunchiul care mi-a mai ramas uscat... De acolo, de jos, de la nivelul petecului de asfalt tocit si ciobit de pasi uitati, privesc spre norii care nu mai stiu nici ei ce fac... sa ninga, sa ploua, sa isi reverse peste mine lanturile grele de tulbure si rece. Mi-e frig... Mi-e umed si mi-e teama. Caut un nenorocit de negru de fum. Ceva.. tempera, acril sau ce o fi, numai sa se usuce repede. Maine trebuie sa dau lucrarea promisa de acum 3 saptamani unui bun prieten. Ultimii bani ramasi pe fundul unui buzunar, putin descusut, ma tot inghiontesc sa imi iau un covrig aburind... Stii? De acolo de unde iti plac tie... mie cu susan.
Rezist tentatiei calde si putin sarate, intru in galeria Hanul cu tei si trec din magazin in magazin, in speranta ca voi gasi, in limita sumei de care dispun, negrul de care am nevoie.
Mda... borcanelul din plastic sta in fata mea si ma sfideaza cu pretul lui de "- Toti banii baietas!". E negru... negru ca fundul unui ceaun, mult prea folosit pe vatra singuratatii ciobanilor din varf de munte, negru ca intunericul. E bun... si e si rau.
Dupa ce raman cu buzunarul, cel numai putin descusut, complet gol, ies in strada strangand negrul ca intunericul in brate. Maine... maine.... maine va fi tinuta si promisiunea. Ufffff!
Pasii grei si plini de apa mi se impleticesc in timp ce cobor catre Cismigiu. Iar mi-e sete cumplit.
Oare daca merg cu limba scoasa pe strada, se va supara cineva?
Nu intelegi femeie ca mi-e sete?
Imi vine sa ii zic batranei care a trecut pe langa mine si m-a privit dojenitor.
Mi-a mai trecut din sete si traversez bulevardul, catre intrarea in parc.
Pustiu... si ninge-ploua... sau ploua-ninge... nici norii nu mai stiu ce sa faca, tulburii de ei.
Trec pe langa patinoarul pe care s-a depus un strat de zapada prea uda sa mai scartaie sub ghete. Se vad cateva urme ale unei incercari nereusite de refacere a suprafetei de gheata.
In urma cu o saptamana stateam, pierdut, pe o banca si urmaream dansul masinariei galbene cu care se netezea gheatza. Spirala galbena ce lasa in urma un luciu aproape perfect. Strat subtire dupa strat, gheata capata stralucire stranie si halucinanta. Dar nu pentru mult timp... nuuuu...
A aparut prima pereche de lame de patina. Harssssccc! Harssssccc! Taie adanc in luciul candva aprope perfect. E o copila de maxim 7 anisori. E singura pe luciul ghetii si face o pirueta superba... sunt invidios...
Am ajuns la Podul de Nuc si imi potolesc setea, revenita intre timp, la tasnitoarea din colt. Un caine fara stapan ma priveste ca pe o fantoma, aparand din nisoarea grea si acum mai deasa. Ma clatin ca un betiv ce se intoarce de la crasma de la pod. Aaaahhhh! Febra asta! Si setea.... iar....
Ies pe la Cetate si mai am doi pasi pana acasa.
Ma strecor ca o naluca pe langa peretele cladirilor si intru in curtea mica si pavata, cu pasi tacuti. M-am saturat sa ma furisez... Dar nu trebuie sa fiu auzit. Numai de vizita de la administratie nu am chef acum. Cheltuielile astea restante m-au transformat in maestru al invizibilitatii.
Aahhhh! De s-ar deschide usa asta mai fara zgomot!
Cobor in demisolul luminat de un neon lung si prafuit. Inca doi pasi si ajung la usa garsonierei in care ma ascund de lume.
E caldut... si miroase, putin, a polistiren topit. Are potential de acasa locul asta. Sper sa si pot...
Repede, cu infrigurare, inchid fara zgomot usa in spatele meu si stau cateva momente asa pe intuneric. Imi ascult ritmul inimii si treptele de piatra ce se incolacesc, undeva deasupra capului meu, catre usile vecinilor. E bine... nu am fost auzit... si probabil nici vazut.
Ma misc incet in intunericul complice si pornesc calculatorul. Lumina monitorului imi este de ajuns pana se va duce toata lumea din cladire la culcare...
Sunt ud pana la piele. Una cate una, hainele imi cad la picioare si prosopul, lasat strategic pe calorifer, imi incalzeste trupul ud si zgribulit. Si parul... parul mi-e ud, dar numai partea care nu a stat sub sapca. E lung, umed si tocat la varfuri... ar trebui sa mai tai putin din el... poate maine...
Imbracat in haine uscate stau intins pe pat si incerc sa imi aduc aminte unde am gresit. Care a fost momentul in care mi s-a desprins optimismul de suflet si cand am devenit atat de stingher in lumea care mi se potrivea ca o manusa? Unde imi sunt oportunitatile pe care le vedeam in urma cu putina vreme, cand nu imi era teama de nimic si ma simteam puternic si increzator?
Astept sa imi sune telefonul din moment in moment si o voce, de la capatul celalalt al undelor, sa imi comunice ceva... orice... am nevoie de un punct stabil pe care sa imi prijin parghia ridicarii de sine.
Suna dracului odata nenorocit de telefon!
Umblu pe strazile, inguste, ce miros a bere trecuta prin rinichi, din zona Lipscani. Raceala asta nenorocita nu imi da pace si febra imi provoaca imaginatia. Cad in genunchiul care mi-a mai ramas uscat... De acolo, de jos, de la nivelul petecului de asfalt tocit si ciobit de pasi uitati, privesc spre norii care nu mai stiu nici ei ce fac... sa ninga, sa ploua, sa isi reverse peste mine lanturile grele de tulbure si rece. Mi-e frig... Mi-e umed si mi-e teama. Caut un nenorocit de negru de fum. Ceva.. tempera, acril sau ce o fi, numai sa se usuce repede. Maine trebuie sa dau lucrarea promisa de acum 3 saptamani unui bun prieten. Ultimii bani ramasi pe fundul unui buzunar, putin descusut, ma tot inghiontesc sa imi iau un covrig aburind... Stii? De acolo de unde iti plac tie... mie cu susan.
Rezist tentatiei calde si putin sarate, intru in galeria Hanul cu tei si trec din magazin in magazin, in speranta ca voi gasi, in limita sumei de care dispun, negrul de care am nevoie.
Mda... borcanelul din plastic sta in fata mea si ma sfideaza cu pretul lui de "- Toti banii baietas!". E negru... negru ca fundul unui ceaun, mult prea folosit pe vatra singuratatii ciobanilor din varf de munte, negru ca intunericul. E bun... si e si rau.
Dupa ce raman cu buzunarul, cel numai putin descusut, complet gol, ies in strada strangand negrul ca intunericul in brate. Maine... maine.... maine va fi tinuta si promisiunea. Ufffff!
Pasii grei si plini de apa mi se impleticesc in timp ce cobor catre Cismigiu. Iar mi-e sete cumplit.
Oare daca merg cu limba scoasa pe strada, se va supara cineva?
Nu intelegi femeie ca mi-e sete?
Imi vine sa ii zic batranei care a trecut pe langa mine si m-a privit dojenitor.
Mi-a mai trecut din sete si traversez bulevardul, catre intrarea in parc.
Pustiu... si ninge-ploua... sau ploua-ninge... nici norii nu mai stiu ce sa faca, tulburii de ei.
Trec pe langa patinoarul pe care s-a depus un strat de zapada prea uda sa mai scartaie sub ghete. Se vad cateva urme ale unei incercari nereusite de refacere a suprafetei de gheata.
In urma cu o saptamana stateam, pierdut, pe o banca si urmaream dansul masinariei galbene cu care se netezea gheatza. Spirala galbena ce lasa in urma un luciu aproape perfect. Strat subtire dupa strat, gheata capata stralucire stranie si halucinanta. Dar nu pentru mult timp... nuuuu...
A aparut prima pereche de lame de patina. Harssssccc! Harssssccc! Taie adanc in luciul candva aprope perfect. E o copila de maxim 7 anisori. E singura pe luciul ghetii si face o pirueta superba... sunt invidios...
Am ajuns la Podul de Nuc si imi potolesc setea, revenita intre timp, la tasnitoarea din colt. Un caine fara stapan ma priveste ca pe o fantoma, aparand din nisoarea grea si acum mai deasa. Ma clatin ca un betiv ce se intoarce de la crasma de la pod. Aaaahhhh! Febra asta! Si setea.... iar....
Ies pe la Cetate si mai am doi pasi pana acasa.
Ma strecor ca o naluca pe langa peretele cladirilor si intru in curtea mica si pavata, cu pasi tacuti. M-am saturat sa ma furisez... Dar nu trebuie sa fiu auzit. Numai de vizita de la administratie nu am chef acum. Cheltuielile astea restante m-au transformat in maestru al invizibilitatii.
Aahhhh! De s-ar deschide usa asta mai fara zgomot!
Cobor in demisolul luminat de un neon lung si prafuit. Inca doi pasi si ajung la usa garsonierei in care ma ascund de lume.
E caldut... si miroase, putin, a polistiren topit. Are potential de acasa locul asta. Sper sa si pot...
Repede, cu infrigurare, inchid fara zgomot usa in spatele meu si stau cateva momente asa pe intuneric. Imi ascult ritmul inimii si treptele de piatra ce se incolacesc, undeva deasupra capului meu, catre usile vecinilor. E bine... nu am fost auzit... si probabil nici vazut.
Ma misc incet in intunericul complice si pornesc calculatorul. Lumina monitorului imi este de ajuns pana se va duce toata lumea din cladire la culcare...
Sunt ud pana la piele. Una cate una, hainele imi cad la picioare si prosopul, lasat strategic pe calorifer, imi incalzeste trupul ud si zgribulit. Si parul... parul mi-e ud, dar numai partea care nu a stat sub sapca. E lung, umed si tocat la varfuri... ar trebui sa mai tai putin din el... poate maine...
Imbracat in haine uscate stau intins pe pat si incerc sa imi aduc aminte unde am gresit. Care a fost momentul in care mi s-a desprins optimismul de suflet si cand am devenit atat de stingher in lumea care mi se potrivea ca o manusa? Unde imi sunt oportunitatile pe care le vedeam in urma cu putina vreme, cand nu imi era teama de nimic si ma simteam puternic si increzator?
Astept sa imi sune telefonul din moment in moment si o voce, de la capatul celalalt al undelor, sa imi comunice ceva... orice... am nevoie de un punct stabil pe care sa imi prijin parghia ridicarii de sine.
Suna dracului odata nenorocit de telefon!
Ba! Ti-e rau?
-Ba! Ti-e rau?
Asta mi-a rasunat in urechi, ieri, la prima ora, cand am iesit din casa.
O matahala cu un tarnacop, altul, mai mic, cu o lopata cat toate zilele... Reparau ceva...
Aparent, le-am deranjat momentul de savurare a unei tigari pe marginea gropii.
-Da!
Am zis cu un glas tremurat, clatinandu-ma sub influenta unei raceli ce nu imi da pace de cateva zile bune.
S-a uitat la mine cu o privire, plina de uimire, putin iscoditoare. Probabil se intreba daca il sfidez, sau chiar mi-e rau. L-am ignorat cat de "politicos" se putea si am pasit mai departe, purtandu-mi toata frustrarea pe umeri. Da! Mi-e rau! Mi-e rau si nu vad scapare din starea asta. Nu acum si nu aici pe trotuarul asta nenorocit, pe care voi il spargeti acum, dupa ce numai cu 3 saptamani in urma l-au finistat cei care m-au intrebat daca mi-e rau, inaintea voastra.
Unde oare si cand mi-am pierdut pasii, incercand sa ma ascund de mine?
Am strans in pumn amaraciunea si disperarea. Mi-am calcat pe pleoape si am icercat sa adorm. Nu poooot! Fa ceva! Spune-mi ceva sa pot dormi!
Gura... iasca... Sete si somn! A dracului combinatie...
Da! Mi-e tare rau! Si ce iti pasa tie?
As fi vrut sa ii trantesc in fata matahalei care isi luase trotuar.
Asta mi-a rasunat in urechi, ieri, la prima ora, cand am iesit din casa.
O matahala cu un tarnacop, altul, mai mic, cu o lopata cat toate zilele... Reparau ceva...
Aparent, le-am deranjat momentul de savurare a unei tigari pe marginea gropii.
-Da!
Am zis cu un glas tremurat, clatinandu-ma sub influenta unei raceli ce nu imi da pace de cateva zile bune.
S-a uitat la mine cu o privire, plina de uimire, putin iscoditoare. Probabil se intreba daca il sfidez, sau chiar mi-e rau. L-am ignorat cat de "politicos" se putea si am pasit mai departe, purtandu-mi toata frustrarea pe umeri. Da! Mi-e rau! Mi-e rau si nu vad scapare din starea asta. Nu acum si nu aici pe trotuarul asta nenorocit, pe care voi il spargeti acum, dupa ce numai cu 3 saptamani in urma l-au finistat cei care m-au intrebat daca mi-e rau, inaintea voastra.
Unde oare si cand mi-am pierdut pasii, incercand sa ma ascund de mine?
Am strans in pumn amaraciunea si disperarea. Mi-am calcat pe pleoape si am icercat sa adorm. Nu poooot! Fa ceva! Spune-mi ceva sa pot dormi!
Gura... iasca... Sete si somn! A dracului combinatie...
Da! Mi-e tare rau! Si ce iti pasa tie?
As fi vrut sa ii trantesc in fata matahalei care isi luase trotuar.
Trezit din somn
Uite ca am facut-o in sfarsit.... Am facut un blog si iata-ma la primul "post"... Ma chinui de ceva vreme sa fac pasul asta. Il fac acum, la ora asta tarzie in noapte, pentru ca mi-a zburat somnul. Adormisem de ceva jumatati de ora. Nu mai stiu ce m-a facut sa deschid ochii, dar din momentul ala nu am mai putut dormi. Trist.... Sunt asa de obosit.... Undeva intr-un colt al mintii (da, e posibil sa am minte patrata... sau "cuba", cum zicea un amic), a inceput sa-mi palpaie timid, apoi din ce in ce mai vioi, gandul ca as putea sa ma apuc de scris. Ca na.... oricum, de ceva vreme, nu am altceva mai bun de facut. Zis si facut! Pornesc rajnita mea de calculator, ii dau un mic "branci" la ventilatorul sursei (ca na... e cu schepsis) si toate bune. Iata-ma deschizand sora Mozilla, vulpea focoasa ce ma ajuta zi de zi sa imi mai omor cate un neuron ici, colea, sa mai citesc cate un articol bun pe dincolo... ce mai... ca uns. "La un semn, deschisa-i calea", alerta de e-mail nou! Buuuuun! Ca de obicei oferta de locuri de munca. M-am abonat ca tot omul la niste chestiute interesate sa te ajute sa iti gasesti un loc de munca. Am depus C.V.-uri la zeci si zeci de firme, in "n" domenii, cu scrisoare de intentie sau fara, cu experienta in domeniul respectiv, sau ioc... ce mai... disperare de cauza. Nu stiu de ce ma mai obosesc sa fac asta. Oricum, DACA, prin minune, te suna cineva sa mergi la un interviu si te duci, te intreaba ba de una, ba de alta, iti multumeste pentru prezenta, te asigura ca sunt interesati de ceea ce le poti tu oferi, promit ca te vor suna peste 2 sau 3 zile, fie ca raspunsul este DA, fie ca este NU. Daaaaaaaa de unde! Te uiti ca boul in teava si astepti pe dracu' sa te ia de gat. Sa fi sigur ca au uitat ca existi. Paaaaa!
Ei... gata! Gata! Nu de asta m-am apucat sa scriu. Sau... nu numai de asta... Cine sa le mai stie pe toate? Vreau sa va spun ca inca nu m-am gandit pe ce fagas am sa ma duc, despre ce am sa scriu.. Cum spunea o buna prietena: "Ia ba si scrie! Nu trebuie sa te gandesti la asta prea mult! Si nu face ciorne ca te mananc! Fi liber!". Mare lucru libertatea asta.
Am mai dat un click, doua sau mai multe, pe "trimite C.V.". Cred ca din reflex. Oricum... se spune ca speranta moare ultima... Ma rog... ce stiu eu...
Stiu ca am ochii deschisi. Stiu ca fiecare bataie de aripi e o dovada ca traiesc. Stiu ca atunci cand uit ca exist, este cineva sa imi aduca aminte. Si mai stiu cate ceva... dar asta pe mai tarziu...
Acum vreau sa ma opresc pentru un minut si sa trag aer in piept...
E mult mai bine acum! Mai ales de cand m-am lasat de fumat. Ma rog... aproape ca m-am lasat definitiv de fumat. Inca mai doare cate o pofta de un "fum" la cafea. Chiar o mai comit. Dar asta foarte rar. Bai! Dar de cumparat tigari... asta chiar ca nu o mai fac de ceva vreme.
Unde ramasesem?
A... da...
La tras aer in piept...
E ciudat cate lucruri in viata noastra incep cu un tras sanatos de aer in piept.
Prima zi din viata, cand nenea doctoru' iti da o palma peste poponet si incepi prin a trage prima gura de aer. Si una sanatoasa! Ca de... ai nevoie ca sa plangi!
Primul cuvant... Primul pas pe propriile picioare...
Prima floare pe care o oferi... primul sarut...
Primul "Te iubesc!"...
Toate astea sunt precedate de aceeasi mare gura de aer, trasa strasnic in piept.
Acum, ca mi-am luat portia de aer bagat cu forta in plamanii mei cei obositi, pot sa merg linistit in bucatarie sa imi prepar ultima lingura de cafea ramasa pe fundul unui borcan.
Evident ca nu am sa mai dorm. Mi-au reinceput insomniile care m-au macinat ani la rand. Sa fie asta un semn? Un semn ca ma voi intoarce in intunericul de unde abia iesisem? Mai sa fie... doar ce incepusem sa redevin Eu. Usor, usor, ma ridicam pe cate un colt de batista brodata de speranta si lumina. Imi era bine... Incepusem sa invat sa merg fara carjele ingrate, lasate de o amintire. O amintire veche... o amintire estompata si ramasa fara gust...
Credeam ca mi-am plans ce mi s-a dat, prin semn si aripa, sa-mi plang. Se poate sa ma fi inselat? Se poate sa fi cazut iarasi in capcanele presarate pe spirala vietii si a mortii mele?
De ce mi-e frig?
Atatea intrebari care isi asteapta raspunsul. Atatea cuvinte inecate de teama. Teama de a ma fi nascut prea devreme... sau... dimpotriva.... prea tarziu.
O batrana tiganca imi zicea candva: "maica... esti puriu tare maica". Desi nu aveam decat putini ani peste majorat... Poate stia batrana ce stia...
Am vazut de curand un film tare interesant. The Curious Case of Benjamin Button. Cred ca de atunci mi s-au reactivat insomniile care candva ma facusera de pomina printre cunoscuti.
Nascandu-te batran si intinerind, fizic, odata cu iaintarea in varsta. Sa itzi traiesti "invechirea" sufletului intr-un corp din ce in ce mai tanar, pana la stingerea flacarii in scutece.
Brrrrrr!!
Iar mi-e frig!
Ei... gata! Gata! Nu de asta m-am apucat sa scriu. Sau... nu numai de asta... Cine sa le mai stie pe toate? Vreau sa va spun ca inca nu m-am gandit pe ce fagas am sa ma duc, despre ce am sa scriu.. Cum spunea o buna prietena: "Ia ba si scrie! Nu trebuie sa te gandesti la asta prea mult! Si nu face ciorne ca te mananc! Fi liber!". Mare lucru libertatea asta.
Am mai dat un click, doua sau mai multe, pe "trimite C.V.". Cred ca din reflex. Oricum... se spune ca speranta moare ultima... Ma rog... ce stiu eu...
Stiu ca am ochii deschisi. Stiu ca fiecare bataie de aripi e o dovada ca traiesc. Stiu ca atunci cand uit ca exist, este cineva sa imi aduca aminte. Si mai stiu cate ceva... dar asta pe mai tarziu...
Acum vreau sa ma opresc pentru un minut si sa trag aer in piept...
E mult mai bine acum! Mai ales de cand m-am lasat de fumat. Ma rog... aproape ca m-am lasat definitiv de fumat. Inca mai doare cate o pofta de un "fum" la cafea. Chiar o mai comit. Dar asta foarte rar. Bai! Dar de cumparat tigari... asta chiar ca nu o mai fac de ceva vreme.
Unde ramasesem?
A... da...
La tras aer in piept...
E ciudat cate lucruri in viata noastra incep cu un tras sanatos de aer in piept.
Prima zi din viata, cand nenea doctoru' iti da o palma peste poponet si incepi prin a trage prima gura de aer. Si una sanatoasa! Ca de... ai nevoie ca sa plangi!
Primul cuvant... Primul pas pe propriile picioare...
Prima floare pe care o oferi... primul sarut...
Primul "Te iubesc!"...
Toate astea sunt precedate de aceeasi mare gura de aer, trasa strasnic in piept.
Acum, ca mi-am luat portia de aer bagat cu forta in plamanii mei cei obositi, pot sa merg linistit in bucatarie sa imi prepar ultima lingura de cafea ramasa pe fundul unui borcan.
Evident ca nu am sa mai dorm. Mi-au reinceput insomniile care m-au macinat ani la rand. Sa fie asta un semn? Un semn ca ma voi intoarce in intunericul de unde abia iesisem? Mai sa fie... doar ce incepusem sa redevin Eu. Usor, usor, ma ridicam pe cate un colt de batista brodata de speranta si lumina. Imi era bine... Incepusem sa invat sa merg fara carjele ingrate, lasate de o amintire. O amintire veche... o amintire estompata si ramasa fara gust...
Credeam ca mi-am plans ce mi s-a dat, prin semn si aripa, sa-mi plang. Se poate sa ma fi inselat? Se poate sa fi cazut iarasi in capcanele presarate pe spirala vietii si a mortii mele?
De ce mi-e frig?
Atatea intrebari care isi asteapta raspunsul. Atatea cuvinte inecate de teama. Teama de a ma fi nascut prea devreme... sau... dimpotriva.... prea tarziu.
O batrana tiganca imi zicea candva: "maica... esti puriu tare maica". Desi nu aveam decat putini ani peste majorat... Poate stia batrana ce stia...
Am vazut de curand un film tare interesant. The Curious Case of Benjamin Button. Cred ca de atunci mi s-au reactivat insomniile care candva ma facusera de pomina printre cunoscuti.
Nascandu-te batran si intinerind, fizic, odata cu iaintarea in varsta. Sa itzi traiesti "invechirea" sufletului intr-un corp din ce in ce mai tanar, pana la stingerea flacarii in scutece.
Brrrrrr!!
Iar mi-e frig!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
