Fără titlu

Memoria are obiceiul să devină necruţătoare în momentele cele mai nepotrivite. Imaginează-ţi o avalanşă de amintiri ce îţi sfredeleşte mintea şi sufletul cu aducerea în toate simţurile a fiecărei secunde ce a trecut acum o luna... 5 luni... sau un an.
Cum ai putea să îi faci faţă fără să zgârii tavanul cu disperarea respiraţiei sacadate, în încercarea de a opri şuvoiul de trăiri ce te-au facut sa simti că eşti viu cu adevărat. Să îţi aduci aminte fiecare secundă scursă cândva... Asta e ceva ce te poate face să scapi prezentul în care te afunzi cu fiecare clipă anunţată de secundarele tutoror ceasurilor lumii. Şi zgârii cu unghiile pe sticla acvariului propriu fiecare tremur de pleoapă numai ca să nu fi obligat să clipeşti, de teama de a nu mai pierde încă o sistolă a unei inimi ajunsă în prag de infarct miocardic. Distracţia începe abia în momentul în care încep să se întrepătrundă secundele din amintiri cu cele pe care le respiri fără să îţi dai seama, ţinând de mână copilul care ai fost şi privind în proprii tăi ochi. Laşitatea pe care abia acum o percepi... momentele în care puteai să schimbi totul numai printr-un singur gest. Apoi... vin în toată limpezimea lor soluţii ce puteai să le eliberezi la momentul acela îngheţat în timp, care îţi stăruie pe retina împăienjenită şi te întrebi de ce mama dracului nu ai făcut ceva atunci. De ce trebuie să îţi dai seama ce era de făcut abia acum? Şi rumegi, ca o vită întârziată la păşune, toate rezolvările ce puteai să le dai atât de simplu dacă aveai curajul necesar.
Probabil că asta ne face oameni... Asta îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit în vara asta la Costineşti:

"Două planete se întâlnesc în mişcarea rol de revoluţie după câteva milioane bune de ani, destul de aproape încât să îşi vorbeasca.
- Oooooo ce mai faci maestre? Nu ne-am văzut de ceva vreme!
- Eeeehhh... Ce să fac... nu prea bine.
- Păi? Data trecută erai sufletul petrecerii.
- Am... ceva probleme de sănătate.
- Aoleu! E grav?
- Da... veneric.
- Hai mă! Zi ce ai! Că doar nu îţi e ruşine de mine... Ne ştim de la Big-Bang.
- Am... Homo Sapiens...
- Aaaaaaaa! Stai bă calm! Şi eu am avut. Nu-i grav! TRECE!"

E un banc foarte crud în esenţă. Te face să râzi în hohote de fiere şi să îţi mesteci dinţii apoi. Obişnuiesc să spun că am trăit viaţa aşa cum am ales. Că nu regret nimic... EEEEE NUUUU... Probabil că am să mai zic asta, doar pentru că vreau să o aud. Dar dacă stau şi despic firul trecutului în patru şi iau în calcul alternativele, îmi dau seama că puteam foarte bine să fac altfel. Simplitatea actiunii alternative mi se pare atât de evidentă în cele mai multe din cazuri. Cât de uşor mi se pare acum... şi cât de teamă mi-a fost atunci. Fărâma de luciditate care îţi lipseşte în momente importante din viaţă are un iz de laşitate atunci când o priveşti peste ceva timp. Degeaba încerci să ceri iertare sufletului ce duce povara clipei ratate în spate. Asta lasă urme adânci pe genunchii lui, târâţi pe caldarâmul necruţător al amintirilor. Când realizezi cât de uşor puteai face ceea ce era mult mai bine să faci, atunci te sperii de ce te poate aştepta după următorul colţ de viaţă. Poţi spune: "am să fiu mai atent data viitore". Dar data viitoare poate să nu mai vină niciodată... Data viitoare nu îţi mai este ţie la îndemână. Totul a luat o altă traiectorie din momentul în care ai ales să taci şi să nu faci.
Şi uite aşa, îţi mai albeşte un fir de păr, sau chiar mai multe. M-am întors din Costineşti după aproape o lună în care am făcut ce promisesem că nu am să mai fac. Adică portrete pe o faleză ce şi-a pierdut identitatea. Am revăzut mulţi prieteni sau cunoscuţi. "Bă Olteneeee! Ai albit de tot!"
Răspunsul meu a fost invariabil: "Staţi liniştiţi! Nu doare!".

Puţine promisiuni am încălcat în viaţă. Puţine... dar astea costă mai mult decât am crezut.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!

Ezitare

Privesc o pânză albă, neîncepută. Am primit-o de la un prieten care avea de gând să o arunce la gunoi. Trecuse printr-un accident de ţeavă spartă în iarna ce tocmai a trecut peste noi. Este roasă pe la colţuri şi pătată de igrasie pe şasiu. Cadrul ăsta din lemn de brad, învelit în pânză aspră şi băiţuită, îşi strigă nemulţumirea prafului aşezat şi mica panză de paianjen încolţită pe la încheieturi. Neputincios, cu 3 pensule strânse în pumn, încerc să-i văd viitorul. Ca o ţigancă de iarmaroc, ce îşi priveşte ghiocul până în măruntaiele cele mai tainice, caut o linie, o tuşă, un sens. Pe jos, sunt împrăştiate tuburi de vopsea ce mă agasează cu nerăbdarea lor pastoasă. Imi cer dreptul lor de a prinde viaţă, în sugerare de forme. Poate că imi lipseşte curajul de a înmuia pensula şi a gesticula, agitat, lăsând tot ce s-a acumulat în sufletul meu să prindă contur. Sau poate că spaţiul oferit nu este destul de generos. Mi-e dor să-mi simt mâinile prinse în dans nebun, să mângâi petale de suflet şi să mă las copleşit de alunecarea uleioasă, cândva atât de familiara mie. Să descopăr, cu fiecare pată de culoare, că mi-a mai rămas ceva de spus. Să ştiu că mai pot să bucur oameni.

Prea curand...

Un premergator aruncat intr-un colt de un copil care a invatat sa mearga. Pe la inbinari i s-a cojit vopseaua, candva stralucitoare. Prafuit si uitat, scos din uz si lipsit de orice speranta de a mai spirijini, macar pentru o clipa, pasii ezitanti de inceput de viata. Un paianjen isi tese cu iscusinta panza de matase in speranta ca macar o musculita ratacita se va apropia de cadrul ponosit si obosit. Urmele pasilor, desprinsi de coltul in care a ramas, sunt calde inca... Se mai pastreaza amprenta lor in covorul moale. Incearca sa se miste... Un scartait prelung de fier ruginit il acompaniaza in tentativa de a lua urma calcaielor care il umpleau de bucurie... Mai simte inca stransoarea degetelor moi si pline de incredere ce i se tineau de manere. Aaaahhhh!
Ar vrea sa dea timpul inapoi si copilul cel drag sa uite sa mearga si sa il plimbe iar, descoperind lumea cu uimire. Sa il loveasca de obstacole si sa tipe in gura mare ca vrea. Sa ii zdruncine rotile pe trepte de vis copilaresc si sa isi infiga unghiile adanc in pielea moale ce acopera manerele. Ii este dor sa-i vada ochii abia deschisi dimineata, atintiti asupra lui cu nerabdarea inceperii unei noi zile, unei noi aventuri. Ii este dor de rasul zgomotos si plin de viata care il facea sa se simta unic si indestructibil. Ii lipsesc serile in care, mergand la culcare, ii multumea din priviri pentru ziua trecuta. Era ceva important... era aripa... era purtatorul viselor si norilor... Era cel mai impotant lucru din lume! Nu i-a mai ramas decat sa spere ca il vor tine suruburile, candva proaspat unse, pana cand copilul va deveni batran si va avea nevoie inca odata de el. Atunci va avea inaltatoare si manere noi. Pasii vor fi insa aceiasi. Poate ochii si rasul vor fi altfel... si visele vor fi mai obosite... Dar vor fi iarasi doi. Se vor conduce unul pe celalalt si va fi bine.

O usa trantita de vant si un zornait de geam fac sa tremure o minuscula panza de paianjen intr-un colt prafuit si uitat de vreme. Covorul isi zbarleste parul scurt si moale, in care se vad niste urme timide de copil. Urmand pasii, vezi pe alocuri si urmele unor palme mici, cu degete delicate. Uite aici una... dincolo ambele... mai este si un genunchi. Am ajuns la prag... acum pe hol... Urmez darele lasate de palma dreapta pe perete. Din bucatarie se aude un suspin reprimat, oprit undeva la jumatate. De sub masa, ma privesc niste ochi verzi si tristi. Uitase sa mearga? Sau poate ca plecase singur, la drum, inainte de vreme. In camera cu storurile trase, se aude un scartait prelung de metal ruginit.

Viciu si cafea uscata.

Am gasit o tigara cazuta sub un teanc de facturi neplatite inca. M-am uitat la ea pret de 5 minute dupa care am hotarat sa o aprind.
Hhhhhhhhh! Fumul imi paraseste gatul uscat in valuri de albastrui gudronat. Rotocoale de ceata brumarie se imprastie prin camera. Pluteste in straturi suprapuse, unele intrepatrunse si sfasiate de curentii de aer.
Imi lipseste viciul asta. Locul lasat liber de fumat in suma viciilor mele se cere umplut de un altul. Balanta vicii-virtuti se cere echilibrata.
Ma las invaluit de de ultimul fum tras adanc in piept si strivesc mucul de tigara pe fundul unei cani in care s-a uscat ultimul strop de cafea, in urma cu cateva zile.
Dezamagit, de lipsa mea de tarie in a-mi refuza gestul de a aprinde tigara, ma las pe spate in patul ravasit de cele cateva ore de somn-veghe. Inca e cald patul... Imi lipseste o cafea, neagra si fierbine, sa-mi alerge prin suflet si sa ma trezeasca la simtiri. Azi am sa ies din casa... azi am sa respir aerul rece de afara si o sa-mi fie bine.

Ma imbrac in graba, cu gesturi nesigure... Sa-mi fie teama de ziua asta?

Ud pana la piele.

Bucuresti... Sfarsit de februarie umed si plin de amaraciune.
Umblu pe strazile, inguste, ce miros a bere trecuta prin rinichi, din zona Lipscani. Raceala asta nenorocita nu imi da pace si febra imi provoaca imaginatia. Cad in genunchiul care mi-a mai ramas uscat... De acolo, de jos, de la nivelul petecului de asfalt tocit si ciobit de pasi uitati, privesc spre norii care nu mai stiu nici ei ce fac... sa ninga, sa ploua, sa isi reverse peste mine lanturile grele de tulbure si rece. Mi-e frig... Mi-e umed si mi-e teama. Caut un nenorocit de negru de fum. Ceva.. tempera, acril sau ce o fi, numai sa se usuce repede. Maine trebuie sa dau lucrarea promisa de acum 3 saptamani unui bun prieten. Ultimii bani ramasi pe fundul unui buzunar, putin descusut, ma tot inghiontesc sa imi iau un covrig aburind... Stii? De acolo de unde iti plac tie... mie cu susan.
Rezist tentatiei calde si putin sarate, intru in galeria Hanul cu tei si trec din magazin in magazin, in speranta ca voi gasi, in limita sumei de care dispun, negrul de care am nevoie.
Mda... borcanelul din plastic sta in fata mea si ma sfideaza cu pretul lui de "- Toti banii baietas!". E negru... negru ca fundul unui ceaun, mult prea folosit pe vatra singuratatii ciobanilor din varf de munte, negru ca intunericul. E bun... si e si rau.
Dupa ce raman cu buzunarul, cel numai putin descusut, complet gol, ies in strada strangand negrul ca intunericul in brate. Maine... maine.... maine va fi tinuta si promisiunea. Ufffff!
Pasii grei si plini de apa mi se impleticesc in timp ce cobor catre Cismigiu. Iar mi-e sete cumplit.
Oare daca merg cu limba scoasa pe strada, se va supara cineva?
Nu intelegi femeie ca mi-e sete?
Imi vine sa ii zic batranei care a trecut pe langa mine si m-a privit dojenitor.
Mi-a mai trecut din sete si traversez bulevardul, catre intrarea in parc.
Pustiu... si ninge-ploua... sau ploua-ninge... nici norii nu mai stiu ce sa faca, tulburii de ei.
Trec pe langa patinoarul pe care s-a depus un strat de zapada prea uda sa mai scartaie sub ghete. Se vad cateva urme ale unei incercari nereusite de refacere a suprafetei de gheata.

In urma cu o saptamana stateam, pierdut, pe o banca si urmaream dansul masinariei galbene cu care se netezea gheatza. Spirala galbena ce lasa in urma un luciu aproape perfect. Strat subtire dupa strat, gheata capata stralucire stranie si halucinanta. Dar nu pentru mult timp... nuuuu...
A aparut prima pereche de lame de patina. Harssssccc! Harssssccc! Taie adanc in luciul candva aprope perfect. E o copila de maxim 7 anisori. E singura pe luciul ghetii si face o pirueta superba... sunt invidios...

Am ajuns la Podul de Nuc si imi potolesc setea, revenita intre timp, la tasnitoarea din colt. Un caine fara stapan ma priveste ca pe o fantoma, aparand din nisoarea grea si acum mai deasa. Ma clatin ca un betiv ce se intoarce de la crasma de la pod. Aaaahhhh! Febra asta! Si setea.... iar....
Ies pe la Cetate si mai am doi pasi pana acasa.
Ma strecor ca o naluca pe langa peretele cladirilor si intru in curtea mica si pavata, cu pasi tacuti. M-am saturat sa ma furisez... Dar nu trebuie sa fiu auzit. Numai de vizita de la administratie nu am chef acum. Cheltuielile astea restante m-au transformat in maestru al invizibilitatii.
Aahhhh! De s-ar deschide usa asta mai fara zgomot!
Cobor in demisolul luminat de un neon lung si prafuit. Inca doi pasi si ajung la usa garsonierei in care ma ascund de lume.
E caldut... si miroase, putin, a polistiren topit. Are potential de acasa locul asta. Sper sa si pot...
Repede, cu infrigurare, inchid fara zgomot usa in spatele meu si stau cateva momente asa pe intuneric. Imi ascult ritmul inimii si treptele de piatra ce se incolacesc, undeva deasupra capului meu, catre usile vecinilor. E bine... nu am fost auzit... si probabil nici vazut.
Ma misc incet in intunericul complice si pornesc calculatorul. Lumina monitorului imi este de ajuns pana se va duce toata lumea din cladire la culcare...
Sunt ud pana la piele. Una cate una, hainele imi cad la picioare si prosopul, lasat strategic pe calorifer, imi incalzeste trupul ud si zgribulit. Si parul... parul mi-e ud, dar numai partea care nu a stat sub sapca. E lung, umed si tocat la varfuri... ar trebui sa mai tai putin din el... poate maine...
Imbracat in haine uscate stau intins pe pat si incerc sa imi aduc aminte unde am gresit. Care a fost momentul in care mi s-a desprins optimismul de suflet si cand am devenit atat de stingher in lumea care mi se potrivea ca o manusa? Unde imi sunt oportunitatile pe care le vedeam in urma cu putina vreme, cand nu imi era teama de nimic si ma simteam puternic si increzator?
Astept sa imi sune telefonul din moment in moment si o voce, de la capatul celalalt al undelor, sa imi comunice ceva... orice... am nevoie de un punct stabil pe care sa imi prijin parghia ridicarii de sine.
Suna dracului odata nenorocit de telefon!

Ba! Ti-e rau?

-Ba! Ti-e rau?
Asta mi-a rasunat in urechi, ieri, la prima ora, cand am iesit din casa.
O matahala cu un tarnacop, altul, mai mic, cu o lopata cat toate zilele... Reparau ceva...
Aparent, le-am deranjat momentul de savurare a unei tigari pe marginea gropii.
-Da!
Am zis cu un glas tremurat, clatinandu-ma sub influenta unei raceli ce nu imi da pace de cateva zile bune.
S-a uitat la mine cu o privire, plina de uimire, putin iscoditoare. Probabil se intreba daca il sfidez, sau chiar mi-e rau. L-am ignorat cat de "politicos" se putea si am pasit mai departe, purtandu-mi toata frustrarea pe umeri. Da! Mi-e rau! Mi-e rau si nu vad scapare din starea asta. Nu acum si nu aici pe trotuarul asta nenorocit, pe care voi il spargeti acum, dupa ce numai cu 3 saptamani in urma l-au finistat cei care m-au intrebat daca mi-e rau, inaintea voastra.

Unde oare si cand mi-am pierdut pasii, incercand sa ma ascund de mine?
Am strans in pumn amaraciunea si disperarea. Mi-am calcat pe pleoape si am icercat sa adorm. Nu poooot! Fa ceva! Spune-mi ceva sa pot dormi!
Gura... iasca... Sete si somn! A dracului combinatie...

Da! Mi-e tare rau! Si ce iti pasa tie?

As fi vrut sa ii trantesc in fata matahalei care isi luase trotuar.