Fără titlu

Memoria are obiceiul să devină necruţătoare în momentele cele mai nepotrivite. Imaginează-ţi o avalanşă de amintiri ce îţi sfredeleşte mintea şi sufletul cu aducerea în toate simţurile a fiecărei secunde ce a trecut acum o luna... 5 luni... sau un an.
Cum ai putea să îi faci faţă fără să zgârii tavanul cu disperarea respiraţiei sacadate, în încercarea de a opri şuvoiul de trăiri ce te-au facut sa simti că eşti viu cu adevărat. Să îţi aduci aminte fiecare secundă scursă cândva... Asta e ceva ce te poate face să scapi prezentul în care te afunzi cu fiecare clipă anunţată de secundarele tutoror ceasurilor lumii. Şi zgârii cu unghiile pe sticla acvariului propriu fiecare tremur de pleoapă numai ca să nu fi obligat să clipeşti, de teama de a nu mai pierde încă o sistolă a unei inimi ajunsă în prag de infarct miocardic. Distracţia începe abia în momentul în care încep să se întrepătrundă secundele din amintiri cu cele pe care le respiri fără să îţi dai seama, ţinând de mână copilul care ai fost şi privind în proprii tăi ochi. Laşitatea pe care abia acum o percepi... momentele în care puteai să schimbi totul numai printr-un singur gest. Apoi... vin în toată limpezimea lor soluţii ce puteai să le eliberezi la momentul acela îngheţat în timp, care îţi stăruie pe retina împăienjenită şi te întrebi de ce mama dracului nu ai făcut ceva atunci. De ce trebuie să îţi dai seama ce era de făcut abia acum? Şi rumegi, ca o vită întârziată la păşune, toate rezolvările ce puteai să le dai atât de simplu dacă aveai curajul necesar.
Probabil că asta ne face oameni... Asta îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit în vara asta la Costineşti:

"Două planete se întâlnesc în mişcarea rol de revoluţie după câteva milioane bune de ani, destul de aproape încât să îşi vorbeasca.
- Oooooo ce mai faci maestre? Nu ne-am văzut de ceva vreme!
- Eeeehhh... Ce să fac... nu prea bine.
- Păi? Data trecută erai sufletul petrecerii.
- Am... ceva probleme de sănătate.
- Aoleu! E grav?
- Da... veneric.
- Hai mă! Zi ce ai! Că doar nu îţi e ruşine de mine... Ne ştim de la Big-Bang.
- Am... Homo Sapiens...
- Aaaaaaaa! Stai bă calm! Şi eu am avut. Nu-i grav! TRECE!"

E un banc foarte crud în esenţă. Te face să râzi în hohote de fiere şi să îţi mesteci dinţii apoi. Obişnuiesc să spun că am trăit viaţa aşa cum am ales. Că nu regret nimic... EEEEE NUUUU... Probabil că am să mai zic asta, doar pentru că vreau să o aud. Dar dacă stau şi despic firul trecutului în patru şi iau în calcul alternativele, îmi dau seama că puteam foarte bine să fac altfel. Simplitatea actiunii alternative mi se pare atât de evidentă în cele mai multe din cazuri. Cât de uşor mi se pare acum... şi cât de teamă mi-a fost atunci. Fărâma de luciditate care îţi lipseşte în momente importante din viaţă are un iz de laşitate atunci când o priveşti peste ceva timp. Degeaba încerci să ceri iertare sufletului ce duce povara clipei ratate în spate. Asta lasă urme adânci pe genunchii lui, târâţi pe caldarâmul necruţător al amintirilor. Când realizezi cât de uşor puteai face ceea ce era mult mai bine să faci, atunci te sperii de ce te poate aştepta după următorul colţ de viaţă. Poţi spune: "am să fiu mai atent data viitore". Dar data viitoare poate să nu mai vină niciodată... Data viitoare nu îţi mai este ţie la îndemână. Totul a luat o altă traiectorie din momentul în care ai ales să taci şi să nu faci.
Şi uite aşa, îţi mai albeşte un fir de păr, sau chiar mai multe. M-am întors din Costineşti după aproape o lună în care am făcut ce promisesem că nu am să mai fac. Adică portrete pe o faleză ce şi-a pierdut identitatea. Am revăzut mulţi prieteni sau cunoscuţi. "Bă Olteneeee! Ai albit de tot!"
Răspunsul meu a fost invariabil: "Staţi liniştiţi! Nu doare!".

Puţine promisiuni am încălcat în viaţă. Puţine... dar astea costă mai mult decât am crezut.