Ezitare

Privesc o pânză albă, neîncepută. Am primit-o de la un prieten care avea de gând să o arunce la gunoi. Trecuse printr-un accident de ţeavă spartă în iarna ce tocmai a trecut peste noi. Este roasă pe la colţuri şi pătată de igrasie pe şasiu. Cadrul ăsta din lemn de brad, învelit în pânză aspră şi băiţuită, îşi strigă nemulţumirea prafului aşezat şi mica panză de paianjen încolţită pe la încheieturi. Neputincios, cu 3 pensule strânse în pumn, încerc să-i văd viitorul. Ca o ţigancă de iarmaroc, ce îşi priveşte ghiocul până în măruntaiele cele mai tainice, caut o linie, o tuşă, un sens. Pe jos, sunt împrăştiate tuburi de vopsea ce mă agasează cu nerăbdarea lor pastoasă. Imi cer dreptul lor de a prinde viaţă, în sugerare de forme. Poate că imi lipseşte curajul de a înmuia pensula şi a gesticula, agitat, lăsând tot ce s-a acumulat în sufletul meu să prindă contur. Sau poate că spaţiul oferit nu este destul de generos. Mi-e dor să-mi simt mâinile prinse în dans nebun, să mângâi petale de suflet şi să mă las copleşit de alunecarea uleioasă, cândva atât de familiara mie. Să descopăr, cu fiecare pată de culoare, că mi-a mai rămas ceva de spus. Să ştiu că mai pot să bucur oameni.