Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.