Ochi bătrâni şi Lapis Lazuli

Cum ar trebui să te simti atunci când sădeşti recunoştinţă şi bucurie în sufletul unui necunoscut, când ştii foarte bine că nu ai niciun merit pentru asta?

Azi, în timp ce stăteam în "baraca" de lemn de la Universitate (din care vând minerale şi roci la cine se încumetă să se apropie) şi citeam ultima pagină din Quo Vadis (vol. 1), cumpărat de la chioşchiul de ziare din colţ, s-a apropiat o bătrână trecută de 70 de ani. Privire blândă, pierdută printre pietrele colorate, care luceau în soarele unei amiezi zburlită de un vânt rece şi încăpăţânat. Mâinile bătrânei se opreau la numai câţiva milimetrii de câte un cristal şi i se citea in priviri bucuria acelui copil ce descoperă un obiect nou, care numai şi numai pentru el reprezintă cea mai de preţ comoară. Chip brăzdat de viaţă şi umeri aduşi de poveri pe care numai ţi le poţi imagina. Gura, care purta amprenta multor vorbe cândva spuse, îi stătea întredeschisă, mută de admiraţie, cu buza de jos tremurând a şoaptă de desfătare. Când a ridicat ochii spre mine şi le-am văzut albastrul înviorat de surpriza vederii parului meu lung şi lăsat în voie pe umeri, mi-a disparut orice dorinţă de a continua ultima frază ce mă aştepta cuminte să o descopăr în josul paginii.
- Am crezut că sunteţi o doamnă. Îmi zise batrâna, puţin încurcată de situaţie.
- Mi se mai întâmplă. Destul de des aş putea spune. Îi zâmbesc şi o intreb dacă aş putea să îi servesc la ceva.
- Această pietricică violetă nu este ametis, nu?
- Nu, doamnă, este o agată. Agatele nu sunt foarte spectaculoase prin culoare. Mai degrabă prin modul de cristalizare stratificat şi haotic. Din aceasta cauză se coloreaza prin influenţa omului.
-Da...da... Frumuseţi mai mari ca la dumneavoastră nu am mai văzut de multicel. Şi îmi zâmbi cu o dantură frumoasă şi completă, care îmi stârni admiraţia si invidia. Eu nu mai am de multă vreme dantura completă, deşi nu am nici jumatate din vârsta bătrânei.
-Mulţumim de apreciere, scumpă doamnă.
-Uite... piatra asta îmi aduce aminte de Albastrul de Voroneţ. Îmi zice, ridicând un bulgare brut.
-Asta pentru ca e lapis lazuli. Piatra regilor. Din ea s-a obţinut vopseaua respectivă.
-Da..da.. Şi nici acum nu cred că se ştie ce au mai pus ei pe lânga, să nu îşi piardă stralucirea în timp. Aşa-i?
-Da, doamnă! Aşa e. Încă nu se ştie cum au stabilizat culoarea de rezistă de sute de ani.
Batrâna lăsă jos bulgărele de lapis lazuli şi cu o privire plină de regret că e nevoită să se desprindă de masă, dă să plece, clătinând uşor din cap, cu un zâmbet ce exprima, de-a valma, sentimente contradictorii. Atunci, dintr-o pornire inexplicabilă şi total necalculată ies, val-vartej, din cutia de lemn în care mă aflam şi, luând bulgărele de Albastru de Voroneţ, alerg dupa femeia cu ochii albaştrii ca mirarea cerului în dimineţile de august, când primeste răsăritul soarelui ieşit brusc din mare.
- Doamnă! Şi cu piatra cum ramâne? Mi-o lăsaţi mie?
Bătrâna, putin speriată, se întoarce spre mine. Cu uimire în glas, mă întreabă ce vreau să spun. Cum că ea nu a vrut decât să privească. Nu are bani să şi cumpere.
- E a dumneavoastră. Aţi plătit fără să vă daţi seama. Aţi plătit cu plăcerea de care am avut parte privindu-vă încântarea de a o ţine în mână. Eu vă mulţumesc pentru prezenţa la masa mea.
Nu sunt în stare să descriu uluirea şi gratitudinea ce se citea pe faţa ei.
-Adevărat? Îmi dăruiţi piatra?
-Da!
A primit piatra în mâna stângă, cu tremur de bucurie. Apoi... Apoi a urmat un gest pe care nu cred că am să îl pot uita vreodată, oricât aş încerca. Cu o mana dreaptă energică, în ciuda vârstei înaintate, femeia îmi prinse încheietura mâinii "omoloage" ei şi se aplecă puţin, sărutându-mi falangele ramase fără replică. Nu am putut schiţa niciun gest... Am rămas tâmp şi neajutorat în mijlocul trotuarului plin de "traficul" urban la miez de zi. Cred ca am rămas uluit minute bune, privind micimea trupului bătrân şi adus puţin de spate, depărtându-se, luând cu el o parte din sufletul meu. Când mi-am revenit din şoc, am început să realizez faptul că nu aveam dreptul să primesc aşa ceva. Că nu aveam niciun merit în toată "tărăşenia" asta şi am început să mă simt din ce în ce mai vinovat. Piatra respectivă nu îmi aparţinea, implicit meritul existentei ei pe masă si, mai apoi, în mâna bătrânei nu era al meu. M-am simţit ca un impostor. Ca un cartofor, care înşală soarta cărţilor, la jocul de poker al vieţii.