CV-ul dumneavoastra a fost vizualizat!

Da... Alerte pentru vizualizări de CV. Sunt câteva, în comparaţie cu numărul aplicaţiilor pe care le faci. Se vizualizează într-un tarziu, dar nu vei primi un e-mail cu invitaţie la interviu. Asta pentru că nu asta a fost intenţia lor, de la bun început, atunci când au postat o oferta de muncă. Omul, pentru postul respectiv, deja se ştie. E nepotul de matuşă, al cumnatului-surorii-fratelui-soţiei-naşului-directorului de marketing. Un idiot, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu activitatea ce o impune descrierea postului respectiv. Dar... există supozitia că acesta va lucra pe un salariu modic şi că nu va face probleme. In fond şi la urma urmei, nu au nevoie de un om competent, care să asigure un serviciu de calitate, ci de un slugoi, care pupă în cur şi periază umerii sacoului cu scame din covorul apartamentului amantei-prietenului-verişoarei de cumnat a femeii de serviciu, care l-a rugat pe ginerele patronului să îl angajeze. "Nepotismul" , sau sindromul "Matuşa Tamara", este un fenomen de care nu vom scăpa niciodată. Sau cel puţin, nu în timpul vieţii mele. Iată-mă, nevoit să ies în Cişmigiu, să fac un portret sau două, ca să pot să îmi cumpăr o pâine nenorocită de la alimentara din colţ. Am luat trepiedul din lemn prăfuit, cu lacul obosit. Am băgat două carţi în rucsăcel, pentru că nu se ştie când, sau dacă, voi avea parte să mă produc pe hârtie pentru cine ştie ce piţi ieşită cu maimuţa plină de muşchi şi cu tricou mulat pe care scrie De puta madre. Ajung în parc şi mă aşez pe una din bănci. E cald.... Sunt copilaşi veseli care se zbat în ham să ajungă cu mânuţele la cele câteva portrete pe care le expun, rezemate de picioarele fragile ale trepiedului. E sâmbată şi e vreme buna. Caut din priviri, în timp ce îmi aşez planşeta, o pereche de ochi interesată de ce aş putea să fac eu cu un simplu carbune, pe coala albă care mă arde, cu reflexia soarelui destul de puternic. Ochii trec... sunt doar miraţi, întrebători... O adiere de vânt călduţ îmi face să tremure prima coală de hârtie, ce miroase a mare, a faleză, a vară. O prind cu o agrafă şi îmi deschid mica trusă în care am carbunele şi trag aer, adânc, în piept. Încă mai simt aroma de Kent 8 de ieri seară. Da... am fumat iar... Recunosc faptul că mi-a plăcut foarte tare să trag în plămâni fumul uşor albăstrui. Cele câteva tigări primite, mi-au prins foarte bine... Multumesc!
Cu coada ochiului, prind o mişcare clătinată a unui trup costeliv. E un individ ciudăţel ce se apropie de mine cu o mână întinsă în semn de salut.
- Cât ceri pentru un portret?
- 15 lei!
- Te deranjază dacă îmi faci şi mie unul?
- Evident că nu!
Se aşază lângă mine. E un personaj, cu un chip interesant şi brăzdat de tristeţe.
E cam băut... sau cel puţin asta îmi lasă impresia prin plasa de plastic transparent în care se lăfaie 4 sau 5 doze de bere (da ştiu... tu le zici pixe) şi o sticlă de plastic în care a fost cândva apă minerală... acum e umplută cu un lichid mieriu şi spumos.
- În sfârşit, a apărut un trepied în Cişmigiu! Venisem să mă plimb cu barca, dar e rândul prea mare la căpătat vâsle.
Îl măsor, discret, şi îi zambesc personajului. Are părul lăsat să cadă, în curbe dezordonate, până sub nivelul urechilor. E trecut de 35 de ani şi pare desprins dintr-o pictură de Dali. Ochii extrem de mari şi faţa brăzdată de linii de trăsătură, evidenţiate de multe grimase lăsate de regrete. E mic de statură şi are gesturi nervoase de om chinuit.
- Nu te supăra pe mine! Dar nu cred că am să te pot privi în ochi. Am prea multe păcate şi nu am curajul să mă uit în ochi curaţi.
Îl liniştesc şi îl rog, politicos, să privească undeva prin mine. Nu am nevoie să fiu privit în ochi.
Mă întreabă dacă doresc o ţigară... Cu mâna tremurată, de poftă de gudroane şi nicotină, primesc ţigara şi o aprind. Mă las învăluit şi dominat de primul fum şi apoi îmi ridic mâneca de la camasă.
Îi ascult vorbele foarte frumos conturate şi încep să înţeleg că acest om e mult mai mult decât pare la prima vedere. Vorbeşte mult... articulat... Dă dovadă de cultură generală solidă şi îmi muşc buza de jos în semn de regret că l-am etichetat greşit. Mi se mai întâmplă....
- Mă bucur că mai... încă mai există oameni ca tine.
- Ce am eu special?
- Bucuri oamenii?
- Cu ce?
- Cu ceea ce faci tu. Cu mâinile tale, cu ochii tăi, cu talentul tău. Aţi mai rămas puţini în lumea asta de căcat, în lumea asta speriată şi palidă. Uită-te în jurul tău. Sunt căcaţi pe ei de frica zilei de mâine şi tot poartă ochelari de soare ca de mafioţi, pizdele poartă cizme roşii... Aaaahhh ce mă enervează roşul! De ce poartă vacile astea roşu? Sunt fericite?
- Poate...
- Pe dracu'! Uită-te la aia... are rucsac imens şi cizme roşii.
Are dreptate. Îi stă aiurea. Cizmele gen muschetar şi rucsacul lung şi total nepotrivit parcului ăstuia îi dau un aer de nucă în perete.
- Hai să ne concentrăm asupra a ce trebuie să facem acum. Îi zic... cu o oarecare timiditate în glas. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Nu am autorizaţie pentru ceea ce fac şi mi-e teamă că am să fiu gonit de vreo caschetă de poliţist comunitar, sau mai rău, amendat fără nicio acoperire legală.
- Eşti un copil frumos!
Zâmbesc acru în colţ de gură şi îi spun că nu mai sunt de mult un copil. Sincer... faza cu frumos mă cam sperie, venind de la un bărbat... sau, mă rog, umbra unui bărbat.
-Mă... stai... nu o lua aşa...
De unde dracu' ştie omul ăsta la ce mă gândeam? Sunt atât de plastic în exprimare? Oare am uitat să îmi păstrez o mină de om dezinteresat, atunci când sunt bulversat? Atunci când mă roade ceva pe dinăuntru, obişnuiesc să îmi păstrez faţa de poker.
- Hai că stau cuminte. Dar să nu te superi pe mine. Nu vreau să te deranjez.
- Nu mă deranjezi omule... nu ai cu ce...
- Cum te cheamă?.... Stai... Nu-mi spune... Nu contează numele. Important e să fim ceea ce suntem. Restul e dus pe apa sâmbetei şi nu are rost.
Îl privesc şi îi dau dreptate tacit. Ce rost ar avea să ne cunoaştem numele reciproc în acest moment? Lui nu îi trebuie portretul, mie îmi trebuie banii. Dar parcă mai e ceva dincolo de astea. Ochii lui sunt prea trişti ca să fie doar aburii de bere. Omul ăsta parcă a trăit o mie de vieţi şi în toate a dat greş, sau a fost scuipat în obraz. Desenez cu mişcări dezordonate şi dureroase. Am crampe în podul palmei... mi-am ieşit din mână. Carbunele e încăpăţânat şi nu lasă tuşă groasă şi uşor de întins ca altă dată. Material prost, dispoziţie şi mai proastă. Conturez o frunte ridată şi framântată de nevoi. Tâmplele i se îngustează ameninţător către sprâncenele arcuite în mirarea faptului că au sub ele nişte ochi exagerat de mari şi încercănaţi.
- Nu-mi face ridurile, te rog!
- Stai linistit... Nu fac fotografie. Desenez altfel decât îţi imaginezi.
Mă ruşinez la vorbele care îmi ies pe gură şi îi mai cer o tigară. Omul îmi întinde pachetul şi îmi aprind, cu gesturi nesigure, o ţigară turtită de buzunarul blugilor, roşi în genunchi, pe care îi poartă. Acum, mâna mi se abate asupra nasului mare şi puţin borcănat, care tronează deasupra unei guri, taiată brusc şi larg, catre perciunii zburliţi. Interesant chip.....
- Eu m-am dezis de la a mai fi român...
Mă uit la bărbia lui, care sta să se încreţească într-un regret oprimat de bun simt. E mică, rotundă şi nu se încadrează, deloc simetric, în peisajul maxilarului pronunţat, de unghiuri aspre.
- Prefer să vorbesc în dialectul basc.... te deranjază?
- Nu... îl inteleg prea putin, dar poţi să vorbeşti, dacă asta te face să te simţi mai bine.
- Sau preferi flamanda?
Zambesc amical şi îl poftesc să îşi îndrepte chipul către mine. Nu mai am mult şi va fi gata.
- Eram prieten bun cu Ştefan Iordache. Sa-i dea Dumnezeu sănătate...
- Dar... ne-a părăsit... prin septembrie dacă nu mă înşel.
Ochii lui mă aţintesc într-un mod în care nu am fost privit niciodată. Îmi dau seama că am facut o gafă şi înghit în sec. O lacrimă i se prelinge pe o cută a feţei şi i se înnoadă sub bărbie cu încă una pe care nu am apucat să o văd izvorând din celălalt ochi.
- Nu... Ooooo.... nu şi el.
- Îmi pare rău....
- Ştiam de Moţu... dar nu şi Iordache... Te rog... Nu... De ce?
Amuţit, îmi plec privirea în pământ, cu regretul că am reuşit să fac un om să plângă. Scuzele nu îşi au rostul. Omul îşi duce mâna la frunte. Cu un gest sacadat îşi scoate de la gât o cruce, probail din argint şi mi-o întinde.
- Nu mă refuza... Ia asta de la mine... nu contează că e o cruce... poate eşti laic, sau nu eşti creştin. Nu contează... te rog să o iei. Dacă vrei, o poţi arunca după ce plec. Dar nu am ce să iţi dau mai mult pentru ceea ce îmi dai tu. Nu mai mult decât 15 lei pentru portret. Aş vrea să fi avut. Sincer... mă bucur că încă mai există un trepied în Cişmigiu.
Îndes crucea, legată de un şnur negru, în borsetă şi termin portretul cu o haşură pronunţată undeva în dreapta imaginii.
- Gata... am terminat de desenat.
- Să te semnezi, te rog.
- Da... tot timpul o fac.
- Mulţumesc. Mai ia o tigară. Ştiu că ai nevoie. Acum ma duc să beau şi să-l plâng pe Iordache. Poate mă plimb şi cu barca... Cine ştie... Se uita în jur şi cu privirea ridicată către cerul albastru şi cald de primavară şi zice: Ai dracu' cu melcii voştrii!
- Mi-a placut filmul ăla. Imi place Dorel Vişan. Să nu-mi spui că şi el nu mai e...
- Nu...
Zambeşte şi îmi întinde 20 de lei.
- Nu am să îţi dau restul....
- Termină cu prostiile! Să ramâi copil şi să iubeşti şi pentru cei care nu mai pot, sau nu au ştiut vreodată că pot. Mulţumesc de cunoştinţă. Te salut, suflet bun!
Uitându-mă la paşii nesiguri cu care se îndepărtează de mine îmi aduc aminte că ma aşteaptă un cuplu să le fac portretele. O poftesc pe ea să se aşeze şi îi zâmbesc, lui, în semn de salut.
Sunt tineri şi frumoşi.