Început de "uşi"

Dimineaţă, umbrită de nori neverosimili, de un martie prea februarizat pe la manşete. Lumina gri, ce trece cu greu prin jaluzelele din plastic îngălbenit de fumul atâtor ţigări, aruncă senzaţii de straniu pe un trepied uscăţiv. Trei picioare şi un braţ, din lemn de esenţă tare, cu lacul mătuit de nisipuri purtate de brize sărate pe malul marii. O planşetă albă îşi aşteaptă dreptul de a respira prin tuşă groasă sau subţire, prin estompă lăsată în urmă de un deget firav şi tremurator. Acestea intârzie să apară.... Neliniştea ce străbate mintea şi trupul, ghemuit, din faţa sa, dau o stare de încordare imaginii de ansamblu a camerei de la demisol. E rece şi clar-obscur. Rotocoale de fum, ale unui viciu ce se lasă greu alungat, îvăluie făptura cu tricou negru. Duce lipsă acută de cafea şi nu numai. Parul, prins în mănunchi de grizonată vălmăşală, îi atârnă până pe coapsele ghemuite şi încordate, ca un arc ce stă să se extindă brusc la primul sunet scos de telefonul aruncat pe pat. Ochii îi sunt aţintiţi asupra albului hârtiei aspre, ce îi aşteaptă gesturile sacadate de negrul brutal al cărbunelui. Încearcă să rupă împăienjenirea ce îi blochează o imagine cu uşi... Uşi închise... uşi ferecate de taine. Uşi... obiecte crude, ce despart lumina de întuneric, lumea agitată şi vie, de izolare şi tăcere. O ridicare timidă a unui os şi o pleoapă grea. Negrul-fum îşi lasă o urmă boltită şi tăiată adânc în albul nerăbdător. Sunete hârşâite îşi fac încet prezenţa în tăcerea camerei şi o imagine se conturează înaintea ochilor obosiţi. Lujere de trandafir sălbatic, sigilează o masivă uşă din lemn vechi şi înţepenit de vremuri uitate. Din broasca ferecată atârnă un ghimpe ce strajuieşte petalele albe, înmănunchiate în fragilitatea clipei. Zidul de cărămidă ce îmbrăţişază uşa , are tencuiala cazută pe alocuri şi baza îi este năpădită de verdeaţa muşchiformă, lăsată de umezeala pamântului umbrit. Cărămizile dezgolite, ca niste dinţi stricaţi, rânjesc arogante la privitorul de ocazie, dar şoptesc trecutul celui ce le scoate la iveală, conturându-le insistent. Mâna urcă, spre bolta ce apasă pe tocul masiv, filigranează îndrăzneala de trandafir dezlănţuit, ce urcă spre lumina, doar banuită, ce îl aşteaptă deasupra, mult deasupra. Dar el încearcă să o ajungă... se zbate... creşte... îşi înfige colţii lemnoşi în tencuiala veche şi luptă.
Acum... vârful bont al cărbunelui, coboară catre lemnul uşii. Mâna măruntă, cu gesturi nervoase, croşetează carii în lemnul masiv şi pune accent pe câteva crăpături...
Liniştea camerei e făcută, brusc, ţăndări de sunete armonioase, scoase de doua difuzoare mici, atârnate în fereastra înghesuită între trotuar şi tavan.

Ce bine ca eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii ca eşti, a-ntâmplării că sunt.

Aaaahhhh! Nichita! Cântat de Alifantis! Am uitat streaming-ul radio deschis de când mi-a picat net-ul. Acum, când s-a desfundat ţeava, muzica m-a lovit în tâmplă ca un ciocan. Dar e bine... mi-era dor... De tine şi de Nichita.