Prea curand...

Un premergator aruncat intr-un colt de un copil care a invatat sa mearga. Pe la inbinari i s-a cojit vopseaua, candva stralucitoare. Prafuit si uitat, scos din uz si lipsit de orice speranta de a mai spirijini, macar pentru o clipa, pasii ezitanti de inceput de viata. Un paianjen isi tese cu iscusinta panza de matase in speranta ca macar o musculita ratacita se va apropia de cadrul ponosit si obosit. Urmele pasilor, desprinsi de coltul in care a ramas, sunt calde inca... Se mai pastreaza amprenta lor in covorul moale. Incearca sa se miste... Un scartait prelung de fier ruginit il acompaniaza in tentativa de a lua urma calcaielor care il umpleau de bucurie... Mai simte inca stransoarea degetelor moi si pline de incredere ce i se tineau de manere. Aaaahhhh!
Ar vrea sa dea timpul inapoi si copilul cel drag sa uite sa mearga si sa il plimbe iar, descoperind lumea cu uimire. Sa il loveasca de obstacole si sa tipe in gura mare ca vrea. Sa ii zdruncine rotile pe trepte de vis copilaresc si sa isi infiga unghiile adanc in pielea moale ce acopera manerele. Ii este dor sa-i vada ochii abia deschisi dimineata, atintiti asupra lui cu nerabdarea inceperii unei noi zile, unei noi aventuri. Ii este dor de rasul zgomotos si plin de viata care il facea sa se simta unic si indestructibil. Ii lipsesc serile in care, mergand la culcare, ii multumea din priviri pentru ziua trecuta. Era ceva important... era aripa... era purtatorul viselor si norilor... Era cel mai impotant lucru din lume! Nu i-a mai ramas decat sa spere ca il vor tine suruburile, candva proaspat unse, pana cand copilul va deveni batran si va avea nevoie inca odata de el. Atunci va avea inaltatoare si manere noi. Pasii vor fi insa aceiasi. Poate ochii si rasul vor fi altfel... si visele vor fi mai obosite... Dar vor fi iarasi doi. Se vor conduce unul pe celalalt si va fi bine.

O usa trantita de vant si un zornait de geam fac sa tremure o minuscula panza de paianjen intr-un colt prafuit si uitat de vreme. Covorul isi zbarleste parul scurt si moale, in care se vad niste urme timide de copil. Urmand pasii, vezi pe alocuri si urmele unor palme mici, cu degete delicate. Uite aici una... dincolo ambele... mai este si un genunchi. Am ajuns la prag... acum pe hol... Urmez darele lasate de palma dreapta pe perete. Din bucatarie se aude un suspin reprimat, oprit undeva la jumatate. De sub masa, ma privesc niste ochi verzi si tristi. Uitase sa mearga? Sau poate ca plecase singur, la drum, inainte de vreme. In camera cu storurile trase, se aude un scartait prelung de metal ruginit.