Monstrul cu 6 capete

Bucureştiul... o fiară cinică şi prăfuită. Oraşul ăsta te poate înghiţi fără să clipească şi te poate face uitat. Străzi încâlcite şi pline de trafic intens, stau gata să te copleşească la fiecare pas. De la primele ore ale dimineţii până la ceas târziu de noapte, fiara nu aţipeşte niciun moment. Dacă nu esti atent, rişti să fi tras în adâncurile forfotei şi mediocritaţii, pierzând propria identitate. E plin de oameni gri, care merg cu capul plecat şi mintea afundată în grijile zilei de mâine. Puţini sunt cei care trăiesc în prezent şi încearcă să uite că mâine va fi o altă zi de încrâncenare. Ghiarele însângerate ale bestiei cu nume de "eşti" se ascut amenintător şi scârjelesc nerăbdătoare pe carapacea celui ce se teme de el şi încearcă să se izoleze. A te închide în tine şi a încerca să nu îl bagi în seamă, este o greşală pe care el nu o iartă. Reactionează violent şi te amenintă cu pierzania.
Pentru cei veniţi din "provincie", ca şi mine, Bucureştiul şochează prin dimensiune şi zgomot, prin falsitatea oamenilor care i-au căzut pradă de-a lungul timpului, prin mizeria sufletelor chinuite şi golite de sclipire. E greu să te păstrezi proaspăt când eşti înconjurat zi de zi de mucigaiuri si noroaie, praf stârnit de goană nebună a maşinilor găuritoare de strat de ozon, mucuri de ţigări aruncate de nepăsători, lângă tomberoane umplute până la refuz de pliante şi mai ştiu eu ce foi volante, împărţite cu dărnicie de tineri studenţi sau elevi în căutare de un bănuţ în plus.
Cerşetori (majoritatea şarlatani) te asaltează la fiecare colţ de stradă sau gură de metrou, în fiecare mijloc de transport în comun. De cele mai multe ori, cerşetorii au mai mulţi bani în buzunare decât cei pe care îi terorizează cu dă şi mie un ban.
Câini fără stăpân îţi pun piedica pe trotuar, se ţin după tine prin parcuri, sau te latră amenintător în apropierea unei scări de bloc.
Mutre acre, cu limbaj ce lasă de dorit, te întâmpină în magazine cântărindu-te din priviri să vadă dacă vei cumpăra ceva sau doar le vei irosi timpul lor cel pretios. De parca amabilitatea nu face parte din descrierea postului pe care îl ocupă, vânzatoarele din magazine nu ştiu sa zică un simplu mulţumesc pentru faptul că ai ales să îţi faci cumpărăturile în magazinul în care funcţionează.
Afişe care mai de care mai colorate, lipite peste altele care au ieşit din actualitate sau nu, mâzgălite cu marker sau pix, te anunţă că se întâmplă ceva, undeva şi că trebuie să mergi să asişti. Nu existenţa lor te agasează, ci faptul că sunt puse peste tot, fără nici cea mai mica regulă estetică şi pe unde se apucă.
Toate astea îţi slăbesc imunitatea la indecenţă şi decadenţă.
Rişti să te laşi copleşit şi să ajungi victima monstrului cu 6 capete, care este Bucureştiul.
Există şi antidot la toată cavalcada asta de pericole care te pândesc la tot pasul.
Trebuie să îţi păstrezi calmul si propriile trăiri. Să te zbaţi să păstrezi ceea ce eşti tu şi să nu te laşi pradă ispitei de a te lăsa condus de torentele străzii. Întinde mâinile catre dorinţele tale şi prinde-te bine. Nu te izola şi nu aştepta să treaca momentele de anxietate. Trăieşte aşa cum îţi doreşti şi cere de la viaţă tot, pentru ca ţi se cuvine. Începe ziua cu un zâmbet şi mergi la culcare cu inima împăcată că azi ai trăit frumos. Înconjoară-te de prieteni, iar daca nu ai încă, nu e timpul pierdut. Mereu vor fi oameni care, ca şi tine, se luptă cu traiul în oraşul ăsta păcătos. Nu te izola! Asta îl face mai puternic. Nu îţi refuza nimic din ceea ce te face să fi stăpân pe propriul destin şi totul va fi bine.
Nimeni nu s-a născut să trăiască în singurătate şi izolare. Omul, prin definiţie, este o fiinta socială... deci... socializează! Nu uita că sunt persoane cărora le pasă de tine şi nu îi respinge. Simte-i şi lasă-te simţit. Bucură-te de existenţa lor şi lasă-i să se bucure de existenta ta. Fiecare din noi atinge vieţile altora şi la rândul nostu, ne este atinsă propria istorie de către cei cu care interacţionăm. Vorbe ca nimeni nu este indispensabil sunt doar vorbe în vânt şi nimic mai mult.
Eu am avut norocul să îmi iau doze de Bucureşti, treptat. M-am temut multă vreme de contactul direct şi crunt cu acest loc. Dar, prin staţionări scurte şi repetate, la perioade din ce în ce mai scurte de timp, pe malurile Dâmboviţei, am ajuns la un fel de imunitate, ce-i drept destul de fragilă. Ca atunci când, de teama de a fi otrăvit, înghiţi doze mici de otravă. Da! Exista şi riscul de accidente. Dar riscurile fac parte din viaţă.
Acum, când deja am făcut ceva vechime în amalgamul ăsta de dezamăgiri şi speranţe, mă simt puternic şi hotărât să îi fac faţă mai mult decât oricând.

Ia-mă de mână şi hai să înfruntăm fiara, să o privim în ochi şi să îi arătăm că noi PUTEM!