În seara asta am facut o imprudenţă... Într-o clipă de inconstienţă mi-am făcut ţandări lumea. Ceea ce s-a vrut un gest nevinovat s-a transformat într-un pas greşit pe o sârmă intinsă la mare inălţime. Nu m-am gândit la faptul ca pot sa ma dezechilibrez şi să cad în gol. Purtat de paşi târzii şi umezi, de ploaie surdă, am ajuns in faţa unei uşi... uşă atât de dragă mie... Ştiam că trebuie, pentru un timp, să nu bat... şi totuşi am făcut-o. Îmi muşc o buză tremurândă şi îmi încreţesc fruntea...
Ştii... câteodată nu îţi dai seama că oameni ce îţi sunt în suflet nu au nevoie de tine, atunci... şi chiar trebuie să le laşi momentele de singurătate sa îşi facă efectul. Fiecare om are nevoie de timp pentru propria persoană şi simpla ta existentă în jurul lor face rău uneori. Ştiu ca există vorba: "îţi face bine să vorbeşti cu cineva despre ce te apasă". Ei bine... nu e tot timpul valabilă.
Acum... când faptul este deja consumat, când iţi dai seama ca nu eşti tot timpul binevenit şi că oricât ai încerca sa te faci nevăzut şi neauzit, există minutul în care îţi doreşti să nu fi apasat pe butonul "dial". Cuvintele curg prin tine şi simţi că iţi cade cerul în cap şi nu mai poţi respira. Îţi ceri scuze ca un idiot şi te afunzi şi mai mult în mlastină. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te afunzi mai mult. Acum, când ai gura si nasul înfundate, te-ai oprit din gesturi inutile. Stai cu respiraţia oprita si astepţi... Astepţi încercând să iţi controlezi bătăile inimii şi să nu intrii in panică.
Şhhhhhhhhh! Stai si aşteaptă! Nu încerca să scoti o mână deasupra! Asta nu va face decât să te afunzi mai mult.
Sper numai sa nu fie prea târziu...