Ud pana la piele.

Bucuresti... Sfarsit de februarie umed si plin de amaraciune.
Umblu pe strazile, inguste, ce miros a bere trecuta prin rinichi, din zona Lipscani. Raceala asta nenorocita nu imi da pace si febra imi provoaca imaginatia. Cad in genunchiul care mi-a mai ramas uscat... De acolo, de jos, de la nivelul petecului de asfalt tocit si ciobit de pasi uitati, privesc spre norii care nu mai stiu nici ei ce fac... sa ninga, sa ploua, sa isi reverse peste mine lanturile grele de tulbure si rece. Mi-e frig... Mi-e umed si mi-e teama. Caut un nenorocit de negru de fum. Ceva.. tempera, acril sau ce o fi, numai sa se usuce repede. Maine trebuie sa dau lucrarea promisa de acum 3 saptamani unui bun prieten. Ultimii bani ramasi pe fundul unui buzunar, putin descusut, ma tot inghiontesc sa imi iau un covrig aburind... Stii? De acolo de unde iti plac tie... mie cu susan.
Rezist tentatiei calde si putin sarate, intru in galeria Hanul cu tei si trec din magazin in magazin, in speranta ca voi gasi, in limita sumei de care dispun, negrul de care am nevoie.
Mda... borcanelul din plastic sta in fata mea si ma sfideaza cu pretul lui de "- Toti banii baietas!". E negru... negru ca fundul unui ceaun, mult prea folosit pe vatra singuratatii ciobanilor din varf de munte, negru ca intunericul. E bun... si e si rau.
Dupa ce raman cu buzunarul, cel numai putin descusut, complet gol, ies in strada strangand negrul ca intunericul in brate. Maine... maine.... maine va fi tinuta si promisiunea. Ufffff!
Pasii grei si plini de apa mi se impleticesc in timp ce cobor catre Cismigiu. Iar mi-e sete cumplit.
Oare daca merg cu limba scoasa pe strada, se va supara cineva?
Nu intelegi femeie ca mi-e sete?
Imi vine sa ii zic batranei care a trecut pe langa mine si m-a privit dojenitor.
Mi-a mai trecut din sete si traversez bulevardul, catre intrarea in parc.
Pustiu... si ninge-ploua... sau ploua-ninge... nici norii nu mai stiu ce sa faca, tulburii de ei.
Trec pe langa patinoarul pe care s-a depus un strat de zapada prea uda sa mai scartaie sub ghete. Se vad cateva urme ale unei incercari nereusite de refacere a suprafetei de gheata.

In urma cu o saptamana stateam, pierdut, pe o banca si urmaream dansul masinariei galbene cu care se netezea gheatza. Spirala galbena ce lasa in urma un luciu aproape perfect. Strat subtire dupa strat, gheata capata stralucire stranie si halucinanta. Dar nu pentru mult timp... nuuuu...
A aparut prima pereche de lame de patina. Harssssccc! Harssssccc! Taie adanc in luciul candva aprope perfect. E o copila de maxim 7 anisori. E singura pe luciul ghetii si face o pirueta superba... sunt invidios...

Am ajuns la Podul de Nuc si imi potolesc setea, revenita intre timp, la tasnitoarea din colt. Un caine fara stapan ma priveste ca pe o fantoma, aparand din nisoarea grea si acum mai deasa. Ma clatin ca un betiv ce se intoarce de la crasma de la pod. Aaaahhhh! Febra asta! Si setea.... iar....
Ies pe la Cetate si mai am doi pasi pana acasa.
Ma strecor ca o naluca pe langa peretele cladirilor si intru in curtea mica si pavata, cu pasi tacuti. M-am saturat sa ma furisez... Dar nu trebuie sa fiu auzit. Numai de vizita de la administratie nu am chef acum. Cheltuielile astea restante m-au transformat in maestru al invizibilitatii.
Aahhhh! De s-ar deschide usa asta mai fara zgomot!
Cobor in demisolul luminat de un neon lung si prafuit. Inca doi pasi si ajung la usa garsonierei in care ma ascund de lume.
E caldut... si miroase, putin, a polistiren topit. Are potential de acasa locul asta. Sper sa si pot...
Repede, cu infrigurare, inchid fara zgomot usa in spatele meu si stau cateva momente asa pe intuneric. Imi ascult ritmul inimii si treptele de piatra ce se incolacesc, undeva deasupra capului meu, catre usile vecinilor. E bine... nu am fost auzit... si probabil nici vazut.
Ma misc incet in intunericul complice si pornesc calculatorul. Lumina monitorului imi este de ajuns pana se va duce toata lumea din cladire la culcare...
Sunt ud pana la piele. Una cate una, hainele imi cad la picioare si prosopul, lasat strategic pe calorifer, imi incalzeste trupul ud si zgribulit. Si parul... parul mi-e ud, dar numai partea care nu a stat sub sapca. E lung, umed si tocat la varfuri... ar trebui sa mai tai putin din el... poate maine...
Imbracat in haine uscate stau intins pe pat si incerc sa imi aduc aminte unde am gresit. Care a fost momentul in care mi s-a desprins optimismul de suflet si cand am devenit atat de stingher in lumea care mi se potrivea ca o manusa? Unde imi sunt oportunitatile pe care le vedeam in urma cu putina vreme, cand nu imi era teama de nimic si ma simteam puternic si increzator?
Astept sa imi sune telefonul din moment in moment si o voce, de la capatul celalalt al undelor, sa imi comunice ceva... orice... am nevoie de un punct stabil pe care sa imi prijin parghia ridicarii de sine.
Suna dracului odata nenorocit de telefon!