Offroad în Apuseni

Nici nu mă odihnisem de ajuns după zilele petrecute cu berea în faţă la Costineşti şi drumul la volanul Bestiei că a venit şi rândul dubiţei (am să o numesc Luluca... nu mă întrebaţi de ce că nici eu nu ştiu). Abia mă trezisem din somn şi m-a sunat Robert cu o veste proastă pentru timpul meu de refacere. Trebuia să mergem să ducem 500 kg de pietroaie undeva la 20 km de Alba-Iulia. Plecarea fiind pe la 2 noaptea (luni spre marti), eu având şi alte multe treburi de făcut, am intrat în criză de timp. Nu am simţit când a trecut ziua de luni şi m-am trezit că mai am 3 ore până la plecare. Evident că nu am mai apucat să dorm niciun strop din cauza vecinelor ce locuiesc în apartamentul de sus. Mamă şi fiică cu chef de scandal şi trântit obiecte mai mult sau mai puţin contondente pe podea, respectiv în capul meu(au obiceiul prost să se bată destul de des). Na! Am rezolvat-o şi cu somnul. M-am îmbrăcat în grabă şi am plecat către locul de întâlnire cu Luluca. Mă aşteptau, după spusele lui Robert, vreo 420 km. Mda... ce să spun... Ţop în maşină, fuga la depozit şi încarcă 508 kg mai exact, apoi fuji către judeţul Alba. Până pe Valea Oltului nu am avut probleme cu traficul. La Vâlcea am fost părăsit de copilot, acesta rătăcindu-se undeva în oniric jucând table cu Moş Ene. Imaginaţi-vă cum e să conduci pe o caldură sufocantă cu un copilot care doarme de îi curg balele pe geamul din dreapta, opturând oglinda laterală de pe respectiva parte. Suuuuuupeer tare frateeee! (cum se spune pe la Bucale). La Sibiu m-am trezit cu Ionica (GPS-ul de rigoare) că mă pune să fac dreapta cand era clar că trebuia să merg înainte. Pe cine să mai crezi? Am luat calea indicată de tabla albastră cu săgeti. Când a început nebuna să facă, cu voce tare, reconfigurarea traseului s-a trezit şi Robert şi mi-a indicat drumul: fă dreapta aici şi apoi stânga şi iar dreapta. Bă... ăsta ţine cu ursu'. M-am conformat şi în scurt timp am pierdut în urmă Sibiul şi copilotul cu respectiva mutră lipită de geamul care parcă îi dusese dorul. Plictiseală de trafic în linie dreaptă şi căldură şi mai multă. La Alba-Iulia, Robert a sărit ca ars şi mi-a zis: tot înainte ca armata rusă. La ieşire din oraş, reconfigurarea traseului... mergeţi înainte 75 km. Aha... parcă erau 20... Las' că nu-i bai! Drum nu prea aglomerat, sinuos pe alocuri şi spre final numai curbe şi în urcare şi în coborare. Uite halda de steril de la Zlatna şi Roşia Montană.

"Aţi fost vreodată la Abrud? Acolo munţii-s o comoară. În piatră dă ciocanul crud, mai dă, mai dă, a suta oară... Tot dă sălbatecul ciocan, zburând scântei ca din balaur. Se sparge bietul bolovan şi-atunci din el se-alege aur".

Poate era cândva... acum... e praf şi pulbere de vieti năpăstuite. Păcat de zona asta superbă, care a ajuns ca vai de ea.
Am ajus şi la Câmpeni. Acolo aflăm că mai trebuie să mergem până la Gârda şi de acolo ieşim de pe asfalt şi o luam pe un drum pietruit de 9 km. Aha... pietruit zici... pietruit să fie. Ei... când am părăsit asfaltul şi am dat să intrăm pe drumul respectiv, mi s-a ridicat părul în cap. Imaginaţi-vă o albie de pârâu de munte cu praguri şi şerpuit, plin de ace de păr, îngust şi cu pante între 40 şi 80 de grade. Ăsta era drumul pietruit. Ce-i drept, piatră era pe el... dar chiar piatră de râu uda şi alunecoasă nu mă aşteptasem să fie. Cam pe la jumătate, înainte de cele mai urâte 3 tronsoane ale lui, drumul a solicitat-o pe biata Luluca până i-a fiert apa în radiator. Jumătatea de tonă pe care o purta în spate i-a dat de cap motorului. După câteva zvâcniri, am renunţat la lupta cu versantul şi am tras pe dreapta, mai exact am ieşit pe o mică poiana (singura ieşire viabila de pe traseu, în rest fiind în dreapta prăpastie - stânga perete). Oricât ar părea de ciudat, acea albie de râu aproape secat (plouase sus şi curgeau firicele de apă), era destul de circulată. Abia dacă aveau loc doua maşini una pe lângă alta în cea mai lată zonă a drumului. În rest, trebuia să te bagi cât mai în lateral posibil şi să aştepti ca şi cel care venea din sens opus să facă la fel. Fiecare după posibilităţi. După ce Robert era să se opărasca grav la deschiderea buşonului de la micul rezervor de apă, în care stătea să ţâşnească un mic gheizer, ne-am aprins câte o ţigară şi ne scărpinam în cap dând din umeri. Oare o să mai pornească? Ce facem? Aşteptăm până se mai răceşte şi punem apă. De unde apă în vârf de munte? Niciun pârâu prin apropiere. După câteva momente de mică panică, Robert zice:
- Oltene.. ştii vorba aia.. prost să fii...
- Da! Noroc că eşti!
- Ia uite acolo sus. Vezi ce văd şi eu? Şi întinde mâna către chiar panta în care ne fiersese apa din radiator. Pe margine, la câţiva metrii era un obiect pe care în mod normal nu te aştepţi să îl vezi în creierii munţilor. Era un robinet albastru, din acela cu pârghie pe care o ţii apăsată ca să curgă apa.
-Oare merge? zice The Copilot.
-Bă... pare proaspăt instalat. Hai să vedem. Am luat un PET de 2 litrii şi m-am dus la salvarea neaşteptată. Mergeeeeee! Hai că nu-i rău. Am cărat vreo 3 recipiente cu apă rece şi am făcut plinul însetatei dubiţe. Acum că se mai răcise treaba, ne gândeam la cum o să urcăm. Mie îmi tremurau picioarele de oboseala (trecuseră 24 de ore de când nu mai dormisem). Până la urmă s-a dat un telefon la destinaţie (adică la cumpărătorul mărfii) şi s-a stabilit că va coborî cu un Aro şi ne va lua greutatea din cârcă. Aşa era bun făcut de la început. Dar ce să te înţelegi cu nebunul de Robert? Urma să luăm drumul fără jumătatea de tonă de geode şi alte pietre. Zis şi făcut. Descarcă pe Luluca şi bagă tot în dihania de Aro, furios şi obişnuit cu drumul ăla. Nu v-am spus un lucru... acei 9 km fac legătura între drumurile patriei şi peştera Scărişoara. Peşteră în care sălăşluieşte, de vreo 3000 de ani, al doilea gheţar subteran din lume ca şi cantitate de gheaţă. După noile măsurători, care se află în curs, e posibil să fie chiar pe locul unu în lume. O minune a naturii care este izolată şi ignorată de autoritati. Ce-i drept, se află în construcţie un drum de 18 km. Pe panoul sub care se află semnul accesul interzis scrie că lucrarea va fi finalizată în mai 2007. Deşi trebuia să fie dat în folosinţă în urmă cu 2 ani, asfalt este pe el numai la intrare pe distanţa de 4 sau 5 km. În rest... se lucrează. Nu am văzut niciun utilaj, nicio maşină încărcată cu ceva care să intre pe el. Nu sunt semne că s-ar face ceva. Numai promisiuni la care oamenii locului ridică din umeri şi plescăie a lehamite din gură. Când am ajuns sus, în satul Geţaru (n-am numărat mai mult de 10 case), am rămas cu gura căscată. O pace şi un miros de timp ramas pe loc m-au înconjurat. Am uitat şi de oboseală şi de griji. Coborârea în peşteră se face pe o scară făcută de localnici. Gheţarul a funcţionat ca frigider vreme îndelungată. Electricitatea a ajuns de curând în satul lor. Ghidul, un moţ mândru şi calm, ne-a arătat şi povestit o grămadă de lucruri în timpul scurt pe care l-am petrecut în peşteră. Temperatura este, constantă, de un grad Celsius. Asta în zona vizitabilă a peşterii. Că mai este o zonă ce nu-i deschisă publicului în care accesul este prin rapel de vreo 15 m pe perete de gheată apoi tot în coborare de vreo 20 m pe un perete înclinat.După 68 de metrii de coborâre ajungi în Rezervaţia Mare a peşterii. Adâncimea maximă este de 105 m. Acolo sunt zero grade. Am văzut poze speciale facute în tehnologie 3D. Impresionant şi trist în acelasi timp. În zonă se mai află foarte multe peşteri (peste 100) fiecare unică în felul ei. Dar, cum şade bine românului, nu este interes să se facă ceva cu turismul nostru. Dă-le Doamne drumuri, că lume vine să vadă. Nici nu îmi vine să cred că în condiţiile de acces actuale, totuşi, urcă destulă lume. Fie cu maşina, fie per pedes, oamenii merg să vadă o minune a naturii cum este Peştera Scărişoara şi al său gheţar.
Bineînţeles că am rămas peste noapte, găzduiţi şi omeniţi de ghidul nostru. A doua zi am coborât cei 9 km de albie secată în 50 minute şi am luat drumul către Bucureşti. Tot traseul m-am gândit la palinca de mere şi slana pe care le-am savurat în ajun şi la oamenii minunaţi din partea locului.