La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

Slujbă în parcare

În parcarea "de la colţ", a fost instalat un podium măricel. Parcarea se află vis-a-vis de biserica Schitu Magureanu. Probabil că în această noapte o să am parte de slujba de înviere "sub geam". Cred că o să ies şi am să stau într-un "colţ de adunare creştină", asistând tăcut la slujbă.
Vă doresc, la toţi, un Paşte Luminos şi numai bine.

14,642,065 views

Ochi bătrâni şi Lapis Lazuli

Cum ar trebui să te simti atunci când sădeşti recunoştinţă şi bucurie în sufletul unui necunoscut, când ştii foarte bine că nu ai niciun merit pentru asta?

Azi, în timp ce stăteam în "baraca" de lemn de la Universitate (din care vând minerale şi roci la cine se încumetă să se apropie) şi citeam ultima pagină din Quo Vadis (vol. 1), cumpărat de la chioşchiul de ziare din colţ, s-a apropiat o bătrână trecută de 70 de ani. Privire blândă, pierdută printre pietrele colorate, care luceau în soarele unei amiezi zburlită de un vânt rece şi încăpăţânat. Mâinile bătrânei se opreau la numai câţiva milimetrii de câte un cristal şi i se citea in priviri bucuria acelui copil ce descoperă un obiect nou, care numai şi numai pentru el reprezintă cea mai de preţ comoară. Chip brăzdat de viaţă şi umeri aduşi de poveri pe care numai ţi le poţi imagina. Gura, care purta amprenta multor vorbe cândva spuse, îi stătea întredeschisă, mută de admiraţie, cu buza de jos tremurând a şoaptă de desfătare. Când a ridicat ochii spre mine şi le-am văzut albastrul înviorat de surpriza vederii parului meu lung şi lăsat în voie pe umeri, mi-a disparut orice dorinţă de a continua ultima frază ce mă aştepta cuminte să o descopăr în josul paginii.
- Am crezut că sunteţi o doamnă. Îmi zise batrâna, puţin încurcată de situaţie.
- Mi se mai întâmplă. Destul de des aş putea spune. Îi zâmbesc şi o intreb dacă aş putea să îi servesc la ceva.
- Această pietricică violetă nu este ametis, nu?
- Nu, doamnă, este o agată. Agatele nu sunt foarte spectaculoase prin culoare. Mai degrabă prin modul de cristalizare stratificat şi haotic. Din aceasta cauză se coloreaza prin influenţa omului.
-Da...da... Frumuseţi mai mari ca la dumneavoastră nu am mai văzut de multicel. Şi îmi zâmbi cu o dantură frumoasă şi completă, care îmi stârni admiraţia si invidia. Eu nu mai am de multă vreme dantura completă, deşi nu am nici jumatate din vârsta bătrânei.
-Mulţumim de apreciere, scumpă doamnă.
-Uite... piatra asta îmi aduce aminte de Albastrul de Voroneţ. Îmi zice, ridicând un bulgare brut.
-Asta pentru ca e lapis lazuli. Piatra regilor. Din ea s-a obţinut vopseaua respectivă.
-Da..da.. Şi nici acum nu cred că se ştie ce au mai pus ei pe lânga, să nu îşi piardă stralucirea în timp. Aşa-i?
-Da, doamnă! Aşa e. Încă nu se ştie cum au stabilizat culoarea de rezistă de sute de ani.
Batrâna lăsă jos bulgărele de lapis lazuli şi cu o privire plină de regret că e nevoită să se desprindă de masă, dă să plece, clătinând uşor din cap, cu un zâmbet ce exprima, de-a valma, sentimente contradictorii. Atunci, dintr-o pornire inexplicabilă şi total necalculată ies, val-vartej, din cutia de lemn în care mă aflam şi, luând bulgărele de Albastru de Voroneţ, alerg dupa femeia cu ochii albaştrii ca mirarea cerului în dimineţile de august, când primeste răsăritul soarelui ieşit brusc din mare.
- Doamnă! Şi cu piatra cum ramâne? Mi-o lăsaţi mie?
Bătrâna, putin speriată, se întoarce spre mine. Cu uimire în glas, mă întreabă ce vreau să spun. Cum că ea nu a vrut decât să privească. Nu are bani să şi cumpere.
- E a dumneavoastră. Aţi plătit fără să vă daţi seama. Aţi plătit cu plăcerea de care am avut parte privindu-vă încântarea de a o ţine în mână. Eu vă mulţumesc pentru prezenţa la masa mea.
Nu sunt în stare să descriu uluirea şi gratitudinea ce se citea pe faţa ei.
-Adevărat? Îmi dăruiţi piatra?
-Da!
A primit piatra în mâna stângă, cu tremur de bucurie. Apoi... Apoi a urmat un gest pe care nu cred că am să îl pot uita vreodată, oricât aş încerca. Cu o mana dreaptă energică, în ciuda vârstei înaintate, femeia îmi prinse încheietura mâinii "omoloage" ei şi se aplecă puţin, sărutându-mi falangele ramase fără replică. Nu am putut schiţa niciun gest... Am rămas tâmp şi neajutorat în mijlocul trotuarului plin de "traficul" urban la miez de zi. Cred ca am rămas uluit minute bune, privind micimea trupului bătrân şi adus puţin de spate, depărtându-se, luând cu el o parte din sufletul meu. Când mi-am revenit din şoc, am început să realizez faptul că nu aveam dreptul să primesc aşa ceva. Că nu aveam niciun merit în toată "tărăşenia" asta şi am început să mă simt din ce în ce mai vinovat. Piatra respectivă nu îmi aparţinea, implicit meritul existentei ei pe masă si, mai apoi, în mâna bătrânei nu era al meu. M-am simţit ca un impostor. Ca un cartofor, care înşală soarta cărţilor, la jocul de poker al vieţii.

În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!

Acumulatori aveţi?

- Ce s-ar întâmpla dacă m-aş mărita cu un televizor? Am visat de Sânziene. Jeni m-a pus!
Îi răspund:
- Aaaa! E simplu! Ai face copii telecomandă. Ia gândeşte-te câtă economie... nu mâncare, nu îmbrăcăminte sau educaţie. Acumulatori nenică! Apoi, ar trebui să cauţi prin programe numai ce îţi place. Astfel ai avea bărbatul perfect. Ce zici de acid şi amuzant ca Mircea Badea? Sau cu farmecul lui De Niro. Erudiţia lui Patapievici şi profunzimea lui Nichita (din arhiva TVR). Informat ca Teleenciclopedia.Frumos ca Johnny Depp... Ce zici? Mai e nevoie să dau şi alte exemple?
- Parcă eu trebuia să fiu aia dusă! Nu tu! Dar... ştii.. cred că l-aş iubi...

Hai sictir!

România. O ţară ce seamănă, din ce în ce mai mult, cu o societate comercială cotată la bursă ce are acţiunile în cădere liberă pe piată. Cuvântul "criză" deja mă enervează foarte tare. Cuvânt prezent în publicaţii de tot felul, pe prima pagină şi cu font de o şchioapă, de culoare cât mai stridentă.
Mda... criza lu' peşte... Agenţiile de turism extern au epuizat majoritatea vacanţelor până prin septembrie. Hipermarket-urile sunt asaltate în fiecare sfârşit de săptămână de carucioare hrăpăraţe, care înghit cu repeziciune produse care mai de care mai lipsite de necesitate imediată. În acelaşi timp, românaşul ţipă ca din gură de şarpe ca îl doare buzunarul.
Patroni oportunişti găsesc în cuvântul ăsta stupid un paravan "credibil" pentru scăderi salariale, sub amenintarea concedierii, dacă îl pune Aghiuţă pe angajat să "ciripească" ceva. Nesimţire crasă şi jaf la drumul mare.
În varf de piramidă, indivizi plantaţi de voturi ştampilate cu ochii închişi, ce au un discurs alambicat şi bine înfipt în "meandrele concretului", care oricând pot să dea crampe mentale şi celui mai abil căutator de sensuri şi înţelesuri, se perindă pe la tocşouri şi pălăvrăgesc cu nonşalanţă. Oare cât or să ne mai insulte inteligenţa prin gogoşile turnate pe la colţ de masă în emisiuni de radio şi TV? După numai 10 minute de căscat gura la "informaţia" ce ni se serveşte, neuronii încep să-mi gesticuleze din axoni, aproape scoţându-şi ochii unii altora.
Băăăăăăăă! Poporul ăsta nu e atât de prost precum îşi imaginează guşile voastre gelatinoase. E numai amorţit. Să vă ferească, cine v-o feri, de furia românului, atunci când se va trezi din somnolenţa asta care îl apasă.

Baba Bono

Habar nu am ce m-a întrebat... Mă gândeam la ce loc ar fi ocupat dacă participa la un concurs de sosii Bono Vox.

Lecţie de regionalisme olteneşti

Sălcioară, tămâioară,
Drag mi-a fost ziua de vară
Şi noaptea de primavară.
Că trec oameni la ogoară
şi dorm fetele pe-afară;
Primavară tu când vii,
Toate lemnele mangâi;
Copacii de-mbobocesc,
Fete mari se primenesc.
Coboară din deal în vale,
Savai cară cu povară
Încărcate de scumpie,
Că să trag la lisăndrie.
Pe urmă, un osâcean,
Cu caru' de odolean,
Căpăţâni de lemn traznit,
de dau raze pe pamânt.
Cu obezi, de tufănele
Cu spiţă de micşonele.
Loitre de scorţâşoară,
Cu spetezi de fildişoară.
Roţâle, de calonfir
Chilimii de trandafir.
Câte cuie sânt la car,
toate-s din mărgăritar.
Şi jletu' din foi de vie,
Chilimii de razachie.
Gâjurile, de-avrămeasă
Potângu' de câstineasă.
Jiglele de cocorăi,
La jug trag doi brebenei.
Funia de viorele,
De ţâne mândra de ele;
Deasă ca zilele mele.
....

Tudor Gheorghe - Carul busuioc

Ezitare

Privesc o pânză albă, neîncepută. Am primit-o de la un prieten care avea de gând să o arunce la gunoi. Trecuse printr-un accident de ţeavă spartă în iarna ce tocmai a trecut peste noi. Este roasă pe la colţuri şi pătată de igrasie pe şasiu. Cadrul ăsta din lemn de brad, învelit în pânză aspră şi băiţuită, îşi strigă nemulţumirea prafului aşezat şi mica panză de paianjen încolţită pe la încheieturi. Neputincios, cu 3 pensule strânse în pumn, încerc să-i văd viitorul. Ca o ţigancă de iarmaroc, ce îşi priveşte ghiocul până în măruntaiele cele mai tainice, caut o linie, o tuşă, un sens. Pe jos, sunt împrăştiate tuburi de vopsea ce mă agasează cu nerăbdarea lor pastoasă. Imi cer dreptul lor de a prinde viaţă, în sugerare de forme. Poate că imi lipseşte curajul de a înmuia pensula şi a gesticula, agitat, lăsând tot ce s-a acumulat în sufletul meu să prindă contur. Sau poate că spaţiul oferit nu este destul de generos. Mi-e dor să-mi simt mâinile prinse în dans nebun, să mângâi petale de suflet şi să mă las copleşit de alunecarea uleioasă, cândva atât de familiara mie. Să descopăr, cu fiecare pată de culoare, că mi-a mai rămas ceva de spus. Să ştiu că mai pot să bucur oameni.

Leapşa

Sunt: sătul de ignoranţă;

Aş vrea: să pot;

Păstrez: amintirile;

Mi-aş fi dorit: să ştiu să cânt la chitară;

Nu îmi plac: minciunile şi glumele proastre;

Mă tem: că n-am să apuc să fiu bunic.

Aud: cum îmi albeşte părul;

Îmi pare rău: că nu mai cred în vise;

Îmi plac: oamenii;

Nu sunt: uituc;

Dansez: din ce în ce mai rar;

Cânt: numai dacă mai sunt şi alţii care o fac;

Niciodată: nu renunţ;

Rar: am parte sa fiu ţinut în braţe;

Plâng: când mi-e dor;

Nu sunt întotdeauna: acolo când trebuie;

Nu îmi place de mine: când cer ajutor;

Sunt confuz: când mi se închid uşi în nas;

Ar trebui: să dau mai mult.

Dau leapşa mai departe, către Ralucz http://ralucz.blogspot.com/ .

Mandolina, balalaica şi chitările.

Duminică, la fel de însorită ca sâmbăta ce a precedat-o. Aceeaşi bancă din Cişmigiu, aceleaşi cărţi în rucsac, plus o sticlă de Mountain Dew şi un pachet de ţigări. Azi parcă e mai bine... am şi lichid şi fum. Îmi instalez trepiedul la marginea trotuarului, atât cât să nu incomodez traficul duminical pe aleile parcului. Număr colile... sunt exact 5. Un zambet mi se aşază, cuminte, în colţ de gură, la gandul că poate azi am noroc să le desenez pe toate. Lângă mine se află un domn la vreo 63 - 64 de ani. Îmi zâmbeşte şi mă salută. Răspund la salut şi îmi văd de treabă cu aranjatul planşetei. Se apropie un bătrânel, marunţel, cu barbă si pălarie de pădurar austriac. Are in braţe o mandolină patinată de mulţi ani, plini de sunete piţigăiate. Are un zâmbet larg şi o mină de om bucuros.
- Salutăm fraţii noştrii din Basarabia. Artişti în toată regula dom-le!
Îl privesc şi zâmbesc la auzul unei astfel de abordări.
- Dar nu sunt din Basarabia. Sunt din România.
Bătrânelul se opreşte şi se apleacă puţin.
- Hai dom-le... De unde mai exact?
- Din oltenia.
- Eeeeei na! Oltean din stânga sau din dreapta? Că eu sunt din Vâlcea.
- Din centru!
Şi încep sa râd, bine dispus de omuleţul ăsta simpatic. Râde şi el, râde şi domnul de lângă mine.
- Ptiu drace! Te pomeneşti că eşti de pe mal de Jiuleţ!
- Exact! De la Filiaşi. Nici comună, nici oraş.
- Ha ha ha! Asta e şi mai bună! Măi omule, măi...
Şi eu sunt pictor, dar de portrete nu m-am mai ocupat de multă vreme. Uite... am mâinile pline de uleiuri. Am pictat de dimineaţă o alee cu flori de pe aici. Hai să auzim numai de bine! Îmi place cum desenezi. La marele fix!
Şi râde, ca un bunic la vederea unui nepoţel care a mai făcut o năstruşnicie.
- Mulţumesc mult de apreciere.
Se depărtează încet, catre o altă bancă unde îl aşteaptă încă un bătrânel, mai nins şi proaspăt bărbierit, ce ţine pe genunchi o balalaică. Se aşază şi el şi ca la un semn, se apucă amândoi să cânte nişte acorduri de romanţă. Bătrânul cu balalaica, începe să fredoneze, mai întâi timid, dar apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, o romanţă veche, românească. Mandolina şi balalaica dau o atmosferă de ceaprazuri romanţei. Interesantă combinaţie. Vocea frumoasă începe să se încălzească. Acum e o armonie şi o joaca de sunete, printre petalele florilor de corcoduş sălbatic, ce ning pe alee. Mă bucur că am ieşit şi azi în Cişmigiu. Miroase a voie bună şi relaxare. Energizat de peisajul ăsta primăvăratic, renunţ să îmi plantez în urechi căştile de la MP3-player-ul din dotare şi mă aşez mai comod pe bancă. Scot la întâmplare una din cărţi. E Toamna patriarhului de Marquez. Cartea asta (împrumutată de la o amică) a trecut printr-o inundaţie, dar se ţine bine. Poate fi citită fără probleme, chiar dacă are paginile puţin îngălbenite şi pe alocuri mucegăite. În aşteptarea unui doritor de portret, deschid cartea şi încep să citesc, încălzit de soarele amiezii. Rândurile îmi galopează prin faţa ochilor şi îmi dezvăluie imagini groteşti, chinuite şi mai plastice decât mă aşteptam. Frazele, parcă interminabile, îmi apasă ochii minţii cu imaginea supranaturala şi încrâncenată a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin de animale. Povestirea e plină de cruzime, alegorie fantastică, idee feroce. Nu se potriveşte deloc peisajului în care mă aflu. Dupa 100 de pagini mă las pagubaş. Îmi aprind o ţigară şi privesc un copilaş la vreo 3 anişori, care încearcă să prindă un porumbel aventurat printre picioarele ieşite la promenadă. Pasărea se lasă ajunsă din urmă pentru o clipă, apoi zboară, distanţă de caţiva paşi de purtător de pamperşi. Puiul de om, în tenacitatea vârstei fragede, ca o clipă de istorie recentă, îl urmareşte pe porumbel, cu mânuţele întinse şi nerăbdătoare. Parul-puf cârlionţat în umbre de castaniu, îi este zburlit de o adiere de vânt. Se împiedică de o pietricică mai mare şi, în încercarea de a se redresa, cade în funduleţ. Buf! Cu o privire mirată de aşa întâmplare, se uită către cei doi parinţi tineri ce îl urmăresc foarte aproape. Mamica îl ridică şi îi scutură pantalonaşii albaştrii ca ochii lui cei mari şi întrebători. Nu plânge... nu scoate niciun sunet. Ochii săi caută porumbelul buclucaş, în dorinţa de a relua urmărirea.
Atmosfera asta relaxantă de muzici, petale de flori purtate de vânt, mirosuri de revenire la viaţă şi râsete de copii, e perturbată în goana grabei către cea mai apropiată terasă, de un grup galagios, purtător de zoiae manelistice, urlate de un telefon mobil. Bine că trec repede. Sunt convins că vor mai fi şi alte întreruperi, sper că la fel de grăbite.

Câteva portrete mai târziu (mai exact 5)... s-a înserat şi s-a lăsat racoarea. Îmi strâng lucrurile şi mă ridic mulţumit de pe bancă. Trec pe Podul de nuc şi iau drumul sinuos al aleei ce mă duce catre casă. Pe malul lacului, împrăştiaţi în iarba crudă, în jur de 30 de tineri, acompaniaţi de 3 chitări, formează o orchestră ad-hoc. Se cântă Amintire cu haiduci şi se trece în Copaci fară pădure. Vali Sterian şi Tatiana Stepa, într-o înşiruire firească, de muzică adusă din suflet. Rămân în dreptul lor, rezemat de o salcie pletoasă. Pletoşi sunt şi cei cu chitările, pletoşi ca salcia, ca mine. Mai zăbovesc lângă ei preţ de încă doua cântece, desprinse parcă dintr-un tablou de Foc de tabără în Vama Veche. E bine! Acum să văd dacă se mai poate auzi vreo manea strânsă de gât în chichineaţa de difuzor a unui telefon ingrat, purtat de vreun personaj grobian, rătacit pe aleile luminate difuz de felinare. Să vă văd! Aveţi curaj să vă puneţi cu ei?
Mă îndrept de spate şi mă desprind de, trupul salciei şi de grupul frumos care acum s-a mărit. Au mai apărut 3 chitări şi o mână de glasuri. În această poieniţă din miez de Bucureşti, sunt acum aproximativ 50 de suflete care trăiesc momentul împreună, lipsiţi de prejudecăti, departe de cutumele şi restricţiile de viteză pe drumurile vieţii într-o ţară, cu un popor din ce în ce mai bolnav de suspiciune, de teamă, sugrumat de minciuna şi mizeria traiului de zi cu zi. Sunt frumoşi şi curaţi. Sunt proaspeţi şi plini de speranţe. Asta mă convinge de faptul că mai avem o şansă. O şansă de a fi noi. De a sta verticali şi nealteraţi.
Bravo!
Şi vă mulţumesc!

CV-ul dumneavoastra a fost vizualizat!

Da... Alerte pentru vizualizări de CV. Sunt câteva, în comparaţie cu numărul aplicaţiilor pe care le faci. Se vizualizează într-un tarziu, dar nu vei primi un e-mail cu invitaţie la interviu. Asta pentru că nu asta a fost intenţia lor, de la bun început, atunci când au postat o oferta de muncă. Omul, pentru postul respectiv, deja se ştie. E nepotul de matuşă, al cumnatului-surorii-fratelui-soţiei-naşului-directorului de marketing. Un idiot, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu activitatea ce o impune descrierea postului respectiv. Dar... există supozitia că acesta va lucra pe un salariu modic şi că nu va face probleme. In fond şi la urma urmei, nu au nevoie de un om competent, care să asigure un serviciu de calitate, ci de un slugoi, care pupă în cur şi periază umerii sacoului cu scame din covorul apartamentului amantei-prietenului-verişoarei de cumnat a femeii de serviciu, care l-a rugat pe ginerele patronului să îl angajeze. "Nepotismul" , sau sindromul "Matuşa Tamara", este un fenomen de care nu vom scăpa niciodată. Sau cel puţin, nu în timpul vieţii mele. Iată-mă, nevoit să ies în Cişmigiu, să fac un portret sau două, ca să pot să îmi cumpăr o pâine nenorocită de la alimentara din colţ. Am luat trepiedul din lemn prăfuit, cu lacul obosit. Am băgat două carţi în rucsăcel, pentru că nu se ştie când, sau dacă, voi avea parte să mă produc pe hârtie pentru cine ştie ce piţi ieşită cu maimuţa plină de muşchi şi cu tricou mulat pe care scrie De puta madre. Ajung în parc şi mă aşez pe una din bănci. E cald.... Sunt copilaşi veseli care se zbat în ham să ajungă cu mânuţele la cele câteva portrete pe care le expun, rezemate de picioarele fragile ale trepiedului. E sâmbată şi e vreme buna. Caut din priviri, în timp ce îmi aşez planşeta, o pereche de ochi interesată de ce aş putea să fac eu cu un simplu carbune, pe coala albă care mă arde, cu reflexia soarelui destul de puternic. Ochii trec... sunt doar miraţi, întrebători... O adiere de vânt călduţ îmi face să tremure prima coală de hârtie, ce miroase a mare, a faleză, a vară. O prind cu o agrafă şi îmi deschid mica trusă în care am carbunele şi trag aer, adânc, în piept. Încă mai simt aroma de Kent 8 de ieri seară. Da... am fumat iar... Recunosc faptul că mi-a plăcut foarte tare să trag în plămâni fumul uşor albăstrui. Cele câteva tigări primite, mi-au prins foarte bine... Multumesc!
Cu coada ochiului, prind o mişcare clătinată a unui trup costeliv. E un individ ciudăţel ce se apropie de mine cu o mână întinsă în semn de salut.
- Cât ceri pentru un portret?
- 15 lei!
- Te deranjază dacă îmi faci şi mie unul?
- Evident că nu!
Se aşază lângă mine. E un personaj, cu un chip interesant şi brăzdat de tristeţe.
E cam băut... sau cel puţin asta îmi lasă impresia prin plasa de plastic transparent în care se lăfaie 4 sau 5 doze de bere (da ştiu... tu le zici pixe) şi o sticlă de plastic în care a fost cândva apă minerală... acum e umplută cu un lichid mieriu şi spumos.
- În sfârşit, a apărut un trepied în Cişmigiu! Venisem să mă plimb cu barca, dar e rândul prea mare la căpătat vâsle.
Îl măsor, discret, şi îi zambesc personajului. Are părul lăsat să cadă, în curbe dezordonate, până sub nivelul urechilor. E trecut de 35 de ani şi pare desprins dintr-o pictură de Dali. Ochii extrem de mari şi faţa brăzdată de linii de trăsătură, evidenţiate de multe grimase lăsate de regrete. E mic de statură şi are gesturi nervoase de om chinuit.
- Nu te supăra pe mine! Dar nu cred că am să te pot privi în ochi. Am prea multe păcate şi nu am curajul să mă uit în ochi curaţi.
Îl liniştesc şi îl rog, politicos, să privească undeva prin mine. Nu am nevoie să fiu privit în ochi.
Mă întreabă dacă doresc o ţigară... Cu mâna tremurată, de poftă de gudroane şi nicotină, primesc ţigara şi o aprind. Mă las învăluit şi dominat de primul fum şi apoi îmi ridic mâneca de la camasă.
Îi ascult vorbele foarte frumos conturate şi încep să înţeleg că acest om e mult mai mult decât pare la prima vedere. Vorbeşte mult... articulat... Dă dovadă de cultură generală solidă şi îmi muşc buza de jos în semn de regret că l-am etichetat greşit. Mi se mai întâmplă....
- Mă bucur că mai... încă mai există oameni ca tine.
- Ce am eu special?
- Bucuri oamenii?
- Cu ce?
- Cu ceea ce faci tu. Cu mâinile tale, cu ochii tăi, cu talentul tău. Aţi mai rămas puţini în lumea asta de căcat, în lumea asta speriată şi palidă. Uită-te în jurul tău. Sunt căcaţi pe ei de frica zilei de mâine şi tot poartă ochelari de soare ca de mafioţi, pizdele poartă cizme roşii... Aaaahhh ce mă enervează roşul! De ce poartă vacile astea roşu? Sunt fericite?
- Poate...
- Pe dracu'! Uită-te la aia... are rucsac imens şi cizme roşii.
Are dreptate. Îi stă aiurea. Cizmele gen muschetar şi rucsacul lung şi total nepotrivit parcului ăstuia îi dau un aer de nucă în perete.
- Hai să ne concentrăm asupra a ce trebuie să facem acum. Îi zic... cu o oarecare timiditate în glas. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Nu am autorizaţie pentru ceea ce fac şi mi-e teamă că am să fiu gonit de vreo caschetă de poliţist comunitar, sau mai rău, amendat fără nicio acoperire legală.
- Eşti un copil frumos!
Zâmbesc acru în colţ de gură şi îi spun că nu mai sunt de mult un copil. Sincer... faza cu frumos mă cam sperie, venind de la un bărbat... sau, mă rog, umbra unui bărbat.
-Mă... stai... nu o lua aşa...
De unde dracu' ştie omul ăsta la ce mă gândeam? Sunt atât de plastic în exprimare? Oare am uitat să îmi păstrez o mină de om dezinteresat, atunci când sunt bulversat? Atunci când mă roade ceva pe dinăuntru, obişnuiesc să îmi păstrez faţa de poker.
- Hai că stau cuminte. Dar să nu te superi pe mine. Nu vreau să te deranjez.
- Nu mă deranjezi omule... nu ai cu ce...
- Cum te cheamă?.... Stai... Nu-mi spune... Nu contează numele. Important e să fim ceea ce suntem. Restul e dus pe apa sâmbetei şi nu are rost.
Îl privesc şi îi dau dreptate tacit. Ce rost ar avea să ne cunoaştem numele reciproc în acest moment? Lui nu îi trebuie portretul, mie îmi trebuie banii. Dar parcă mai e ceva dincolo de astea. Ochii lui sunt prea trişti ca să fie doar aburii de bere. Omul ăsta parcă a trăit o mie de vieţi şi în toate a dat greş, sau a fost scuipat în obraz. Desenez cu mişcări dezordonate şi dureroase. Am crampe în podul palmei... mi-am ieşit din mână. Carbunele e încăpăţânat şi nu lasă tuşă groasă şi uşor de întins ca altă dată. Material prost, dispoziţie şi mai proastă. Conturez o frunte ridată şi framântată de nevoi. Tâmplele i se îngustează ameninţător către sprâncenele arcuite în mirarea faptului că au sub ele nişte ochi exagerat de mari şi încercănaţi.
- Nu-mi face ridurile, te rog!
- Stai linistit... Nu fac fotografie. Desenez altfel decât îţi imaginezi.
Mă ruşinez la vorbele care îmi ies pe gură şi îi mai cer o tigară. Omul îmi întinde pachetul şi îmi aprind, cu gesturi nesigure, o ţigară turtită de buzunarul blugilor, roşi în genunchi, pe care îi poartă. Acum, mâna mi se abate asupra nasului mare şi puţin borcănat, care tronează deasupra unei guri, taiată brusc şi larg, catre perciunii zburliţi. Interesant chip.....
- Eu m-am dezis de la a mai fi român...
Mă uit la bărbia lui, care sta să se încreţească într-un regret oprimat de bun simt. E mică, rotundă şi nu se încadrează, deloc simetric, în peisajul maxilarului pronunţat, de unghiuri aspre.
- Prefer să vorbesc în dialectul basc.... te deranjază?
- Nu... îl inteleg prea putin, dar poţi să vorbeşti, dacă asta te face să te simţi mai bine.
- Sau preferi flamanda?
Zambesc amical şi îl poftesc să îşi îndrepte chipul către mine. Nu mai am mult şi va fi gata.
- Eram prieten bun cu Ştefan Iordache. Sa-i dea Dumnezeu sănătate...
- Dar... ne-a părăsit... prin septembrie dacă nu mă înşel.
Ochii lui mă aţintesc într-un mod în care nu am fost privit niciodată. Îmi dau seama că am facut o gafă şi înghit în sec. O lacrimă i se prelinge pe o cută a feţei şi i se înnoadă sub bărbie cu încă una pe care nu am apucat să o văd izvorând din celălalt ochi.
- Nu... Ooooo.... nu şi el.
- Îmi pare rău....
- Ştiam de Moţu... dar nu şi Iordache... Te rog... Nu... De ce?
Amuţit, îmi plec privirea în pământ, cu regretul că am reuşit să fac un om să plângă. Scuzele nu îşi au rostul. Omul îşi duce mâna la frunte. Cu un gest sacadat îşi scoate de la gât o cruce, probail din argint şi mi-o întinde.
- Nu mă refuza... Ia asta de la mine... nu contează că e o cruce... poate eşti laic, sau nu eşti creştin. Nu contează... te rog să o iei. Dacă vrei, o poţi arunca după ce plec. Dar nu am ce să iţi dau mai mult pentru ceea ce îmi dai tu. Nu mai mult decât 15 lei pentru portret. Aş vrea să fi avut. Sincer... mă bucur că încă mai există un trepied în Cişmigiu.
Îndes crucea, legată de un şnur negru, în borsetă şi termin portretul cu o haşură pronunţată undeva în dreapta imaginii.
- Gata... am terminat de desenat.
- Să te semnezi, te rog.
- Da... tot timpul o fac.
- Mulţumesc. Mai ia o tigară. Ştiu că ai nevoie. Acum ma duc să beau şi să-l plâng pe Iordache. Poate mă plimb şi cu barca... Cine ştie... Se uita în jur şi cu privirea ridicată către cerul albastru şi cald de primavară şi zice: Ai dracu' cu melcii voştrii!
- Mi-a placut filmul ăla. Imi place Dorel Vişan. Să nu-mi spui că şi el nu mai e...
- Nu...
Zambeşte şi îmi întinde 20 de lei.
- Nu am să îţi dau restul....
- Termină cu prostiile! Să ramâi copil şi să iubeşti şi pentru cei care nu mai pot, sau nu au ştiut vreodată că pot. Mulţumesc de cunoştinţă. Te salut, suflet bun!
Uitându-mă la paşii nesiguri cu care se îndepărtează de mine îmi aduc aminte că ma aşteaptă un cuplu să le fac portretele. O poftesc pe ea să se aşeze şi îi zâmbesc, lui, în semn de salut.
Sunt tineri şi frumoşi.