La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

Slujbă în parcare

În parcarea "de la colţ", a fost instalat un podium măricel. Parcarea se află vis-a-vis de biserica Schitu Magureanu. Probabil că în această noapte o să am parte de slujba de înviere "sub geam". Cred că o să ies şi am să stau într-un "colţ de adunare creştină", asistând tăcut la slujbă.
Vă doresc, la toţi, un Paşte Luminos şi numai bine.

14,642,065 views

Ochi bătrâni şi Lapis Lazuli

Cum ar trebui să te simti atunci când sădeşti recunoştinţă şi bucurie în sufletul unui necunoscut, când ştii foarte bine că nu ai niciun merit pentru asta?

Azi, în timp ce stăteam în "baraca" de lemn de la Universitate (din care vând minerale şi roci la cine se încumetă să se apropie) şi citeam ultima pagină din Quo Vadis (vol. 1), cumpărat de la chioşchiul de ziare din colţ, s-a apropiat o bătrână trecută de 70 de ani. Privire blândă, pierdută printre pietrele colorate, care luceau în soarele unei amiezi zburlită de un vânt rece şi încăpăţânat. Mâinile bătrânei se opreau la numai câţiva milimetrii de câte un cristal şi i se citea in priviri bucuria acelui copil ce descoperă un obiect nou, care numai şi numai pentru el reprezintă cea mai de preţ comoară. Chip brăzdat de viaţă şi umeri aduşi de poveri pe care numai ţi le poţi imagina. Gura, care purta amprenta multor vorbe cândva spuse, îi stătea întredeschisă, mută de admiraţie, cu buza de jos tremurând a şoaptă de desfătare. Când a ridicat ochii spre mine şi le-am văzut albastrul înviorat de surpriza vederii parului meu lung şi lăsat în voie pe umeri, mi-a disparut orice dorinţă de a continua ultima frază ce mă aştepta cuminte să o descopăr în josul paginii.
- Am crezut că sunteţi o doamnă. Îmi zise batrâna, puţin încurcată de situaţie.
- Mi se mai întâmplă. Destul de des aş putea spune. Îi zâmbesc şi o intreb dacă aş putea să îi servesc la ceva.
- Această pietricică violetă nu este ametis, nu?
- Nu, doamnă, este o agată. Agatele nu sunt foarte spectaculoase prin culoare. Mai degrabă prin modul de cristalizare stratificat şi haotic. Din aceasta cauză se coloreaza prin influenţa omului.
-Da...da... Frumuseţi mai mari ca la dumneavoastră nu am mai văzut de multicel. Şi îmi zâmbi cu o dantură frumoasă şi completă, care îmi stârni admiraţia si invidia. Eu nu mai am de multă vreme dantura completă, deşi nu am nici jumatate din vârsta bătrânei.
-Mulţumim de apreciere, scumpă doamnă.
-Uite... piatra asta îmi aduce aminte de Albastrul de Voroneţ. Îmi zice, ridicând un bulgare brut.
-Asta pentru ca e lapis lazuli. Piatra regilor. Din ea s-a obţinut vopseaua respectivă.
-Da..da.. Şi nici acum nu cred că se ştie ce au mai pus ei pe lânga, să nu îşi piardă stralucirea în timp. Aşa-i?
-Da, doamnă! Aşa e. Încă nu se ştie cum au stabilizat culoarea de rezistă de sute de ani.
Batrâna lăsă jos bulgărele de lapis lazuli şi cu o privire plină de regret că e nevoită să se desprindă de masă, dă să plece, clătinând uşor din cap, cu un zâmbet ce exprima, de-a valma, sentimente contradictorii. Atunci, dintr-o pornire inexplicabilă şi total necalculată ies, val-vartej, din cutia de lemn în care mă aflam şi, luând bulgărele de Albastru de Voroneţ, alerg dupa femeia cu ochii albaştrii ca mirarea cerului în dimineţile de august, când primeste răsăritul soarelui ieşit brusc din mare.
- Doamnă! Şi cu piatra cum ramâne? Mi-o lăsaţi mie?
Bătrâna, putin speriată, se întoarce spre mine. Cu uimire în glas, mă întreabă ce vreau să spun. Cum că ea nu a vrut decât să privească. Nu are bani să şi cumpere.
- E a dumneavoastră. Aţi plătit fără să vă daţi seama. Aţi plătit cu plăcerea de care am avut parte privindu-vă încântarea de a o ţine în mână. Eu vă mulţumesc pentru prezenţa la masa mea.
Nu sunt în stare să descriu uluirea şi gratitudinea ce se citea pe faţa ei.
-Adevărat? Îmi dăruiţi piatra?
-Da!
A primit piatra în mâna stângă, cu tremur de bucurie. Apoi... Apoi a urmat un gest pe care nu cred că am să îl pot uita vreodată, oricât aş încerca. Cu o mana dreaptă energică, în ciuda vârstei înaintate, femeia îmi prinse încheietura mâinii "omoloage" ei şi se aplecă puţin, sărutându-mi falangele ramase fără replică. Nu am putut schiţa niciun gest... Am rămas tâmp şi neajutorat în mijlocul trotuarului plin de "traficul" urban la miez de zi. Cred ca am rămas uluit minute bune, privind micimea trupului bătrân şi adus puţin de spate, depărtându-se, luând cu el o parte din sufletul meu. Când mi-am revenit din şoc, am început să realizez faptul că nu aveam dreptul să primesc aşa ceva. Că nu aveam niciun merit în toată "tărăşenia" asta şi am început să mă simt din ce în ce mai vinovat. Piatra respectivă nu îmi aparţinea, implicit meritul existentei ei pe masă si, mai apoi, în mâna bătrânei nu era al meu. M-am simţit ca un impostor. Ca un cartofor, care înşală soarta cărţilor, la jocul de poker al vieţii.

În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!

Acumulatori aveţi?

- Ce s-ar întâmpla dacă m-aş mărita cu un televizor? Am visat de Sânziene. Jeni m-a pus!
Îi răspund:
- Aaaa! E simplu! Ai face copii telecomandă. Ia gândeşte-te câtă economie... nu mâncare, nu îmbrăcăminte sau educaţie. Acumulatori nenică! Apoi, ar trebui să cauţi prin programe numai ce îţi place. Astfel ai avea bărbatul perfect. Ce zici de acid şi amuzant ca Mircea Badea? Sau cu farmecul lui De Niro. Erudiţia lui Patapievici şi profunzimea lui Nichita (din arhiva TVR). Informat ca Teleenciclopedia.Frumos ca Johnny Depp... Ce zici? Mai e nevoie să dau şi alte exemple?
- Parcă eu trebuia să fiu aia dusă! Nu tu! Dar... ştii.. cred că l-aş iubi...

Hai sictir!

România. O ţară ce seamănă, din ce în ce mai mult, cu o societate comercială cotată la bursă ce are acţiunile în cădere liberă pe piată. Cuvântul "criză" deja mă enervează foarte tare. Cuvânt prezent în publicaţii de tot felul, pe prima pagină şi cu font de o şchioapă, de culoare cât mai stridentă.
Mda... criza lu' peşte... Agenţiile de turism extern au epuizat majoritatea vacanţelor până prin septembrie. Hipermarket-urile sunt asaltate în fiecare sfârşit de săptămână de carucioare hrăpăraţe, care înghit cu repeziciune produse care mai de care mai lipsite de necesitate imediată. În acelaşi timp, românaşul ţipă ca din gură de şarpe ca îl doare buzunarul.
Patroni oportunişti găsesc în cuvântul ăsta stupid un paravan "credibil" pentru scăderi salariale, sub amenintarea concedierii, dacă îl pune Aghiuţă pe angajat să "ciripească" ceva. Nesimţire crasă şi jaf la drumul mare.
În varf de piramidă, indivizi plantaţi de voturi ştampilate cu ochii închişi, ce au un discurs alambicat şi bine înfipt în "meandrele concretului", care oricând pot să dea crampe mentale şi celui mai abil căutator de sensuri şi înţelesuri, se perindă pe la tocşouri şi pălăvrăgesc cu nonşalanţă. Oare cât or să ne mai insulte inteligenţa prin gogoşile turnate pe la colţ de masă în emisiuni de radio şi TV? După numai 10 minute de căscat gura la "informaţia" ce ni se serveşte, neuronii încep să-mi gesticuleze din axoni, aproape scoţându-şi ochii unii altora.
Băăăăăăăă! Poporul ăsta nu e atât de prost precum îşi imaginează guşile voastre gelatinoase. E numai amorţit. Să vă ferească, cine v-o feri, de furia românului, atunci când se va trezi din somnolenţa asta care îl apasă.

Baba Bono

Habar nu am ce m-a întrebat... Mă gândeam la ce loc ar fi ocupat dacă participa la un concurs de sosii Bono Vox.