Turbo Kid

Era una din multele veri în care am uitat ce înseamnă să petreci vara în oraşe prăfuite şi prea fierbinţi de la asfaltul împănat cu gaze de eşapament (sau "pe continent", cum îmi place mie să zic). August, plin de turişti ce se plimbau alene pe faleza din Costineşti (pe vremea aia nu erau aşa de grăbiţi ca acum), aşteptam clienţi la portrete, împreună cu sora mea şi ne amuzam privind chipuri pe care ni le imaginam caricaturizate. Încă nu plecase soarele la culcare, dincolo de farul de la Tuzla şi mai ardea pieile torturate între orele prânzului, când în mod normal ar trebui să te ascunzi şi să bei o bere.
S-a apropiat de noi o pereche frumoasă, însoţită de un baietel de 5 ani, plin de energia explozivă a vârstei fragede şi impulsionată de agitaţia străzii.
-Am dori şi noi un portret pentru baieţel, dacă se poate! Imi zice tatăl, prinzând vartejul cu păr cârlionţat şi ochi măslinii, ce îi roia în jurul picioarelor.
În acea vreme, sora mea nu desena copii. Evident, pacostea a căzut pe capul meu. Mi-am aşezat pe genunchi planşeta şi am poftit mini-tornada să ia loc pe băncuţa destinată modelelor.
Mama baieţelului s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- Ştii... noi îi zicem Turbo. S-ar putea să ai ceva probleme cu el. Nu stă locului.
- Staţi liniştită. Am mai avut parte de neastâmpăraţi. Am zâmbit cu un aer puţin cam prea sigur de sine. Oooofff... Mult prea sigur!
Am dat mâna cu Turbo şi m-am apucat de desenat. Nu au trecut 3 minute şi am surprins în privirile micului inamic o urmă de plictis. Mi-am zis: Hopaaa... nu-i a bună! Ăsta micu'... coace ceva... Nu mă înşelam.
- Tati! Ce-i acolo? Şi o mână întinsă, arătă către parapetul ce despărţea plaja de trotuar.
- E plaja, puiule.
Tatăl nici nu terminase bine de pronunţat ultima silabă, că în faţa mea nu se afla decât un mic norişor de praf, stârnit de micile încălţări ce purtaseră, cu viteză ameţitoare către nisipul încins, zulufii nestâmpăraţi ce îmi dădeau bătai de cap pe hârtie. Am rămas mut, cu privirea în gol, acompaniat de râsetele vesele ce ieşau din piepturile asistenţei destul de numeroase ce se postase în jurul nostru.
- Hai înapoi la nenea să te deseneze! Hai şi stai cuminte pe băncuţă.
De după micul parapet din piatră, ţopăiau mâini, picioare şi râsul zglobiu ale lui Turbo. După câteva minute a revenit în mijlocul perechilor de ochi curioşi, ce aşteptau deznodamantul.
- Gata! Am venit. Uite ce am găsit. E pentru tine! Şi băieţelul îmi întinse o scoică pe care o culesese din nisip.
Am început să cobor cu liniile desenului către ochii lui mari, străjuiţi de cele mai lungi gene pe care le văzusem până atunci, pe un chip de copil. Am ajuns la nasul rotund ca un nasture şi conturam nările, ca date de un cui încins, când, în mijlocul unei discuţii aprinse între mine şi el, despre fel şi fel de lucruri (numai să stea în faţa mea), îl văd că îşi ridică privirea către braţele obeliscului şi zăreşte luna plină, proaspăt răsărită.
- Dar acolo ce este? Şi arată cu acelaşi deget ameninţător de mai devreme, către faţa bălaie a nocturnei.
- Luna... Îi răspund, cu jumatate de gură, curiosului meu amic. Ştiam clar ce va urma... Evident că am rămas, iar, scăldat în praf şi cu ochii în gol, lipsiţi de chipul lui. Şi iar, râsete voioase. Dincolo de parapet, Turbo sărea cu braţele deschise către lună, chiuind de bucurie. Am aşteptat cuminte revenirea personajului principal ce se afla acum, în figura alăturată. Mi-am aprins a 3-a ţigară pe parcursul aceluiaşi portret (de obicei fumez doar una). M-am întors şi eu către spectacolul oferit cu generozitate de băieţelul ce încerca să fure luna de pe cerul unei seri superbe de august.
- E dificil cu el. Ne cerem scuze. Mi-au zis părinţii, puţin încurcaţi de situaţia cu final imprevizibil în care ne aflam.
- Nu-i nimic. Îmi place puştiul. Are personalitate.
S-a întors, imediat ce mi-am stins ţigara. S-a aşezat în faţa mea, de parcă nu se întâmplase nimic şi a reluat mina de îngeraş nevinovat. Şi iar, dăi şi râzi, în asistenţă. Cred că acum erau deja 30 de persoane adunate în jurul nostru şi aşteptau cu sufletul la gură.
Am continuat cu desenatul şi am ajuns, cu greu, către final. Am întors planşeta către puşti şi i-am zis:
- Gata! Esti mulţumit, bărbate?
Nu ştiu să descriu chipul uimit al copilului ce se privea ca într-o oglindă în coala de hârtie. A ridicat ochii spre parinţi şi cu o bucurie imensă a arătat către mine.
- Îmi place de nenea pictoru'! Uite ce frumos m-a desenat!
S-a ridicat cu gesturi de barbat în toata firea şi mi-a întins mâna lui micuţă cu degetele adunate într-un salut plin de multumire. Ne-am strâns mainile, ca doi prieteni buni. Am semnat portretul şi l-am trecut în posesia părinţilor cu un zâmbet larg, uşurat.
Tatăl s-a întors spre mine şi mi-a zis:
- Ţi-am zis... Turbo...
În serile următoare, am primit vizita acelei familii şi am mai stat la poveşti cu micul meu prieten, câştigat la un portret şi un fugărit de lună pe plajă.

S-a născut un claun

După un interviu scurt, mai mult de formă, am primit job-ul part-time de care v-am scris în postu-ul precedent. Drept urmare, am fost chemat a doua zi, la un training pentru făcut twist-uri din baloane. Am început prin a învăţa cum se face un pudel, o sabie, o lebădă şi o inimă. Mă rog.... inima îmi iese mai mult ca un ficat... Dar cu exerciţiu se poate perfecţiona orice. Am ieşit de la sesiunea de răsucit baloane şi am plecat încrezător spre casă, cu gândul la ziua următoare, zi în care Mara urma să îşi serbeze ziua de naştere. Mi-am petrecut restul zilei dând din pensulă, încercând să îmi conturez ideile pe pânza infometată.
A venit şi dimineaţa zilei de 8 mai, pe care am început-o cu un duş şi un bărbierit prelungite până la extrem. Murat ca o gogonea, am părăsit aburii din baie şi m-am instalat între computer şi pânză, încercând să îmi scutur apa din păr. Mai o navigare, mai o chat-uire pe mess, mai o tuşă groasă trasă de pensula total nepotrivită pentru ceea ce încercam să fac, a trecut timpul. M-am îmbrăcat şi am plecat către sărbătorita zilei. La scurt timp, după ce m-am instalat în holul garsonierei Marei, cu o bere şi o ţigară, am primit un telefon care mă anunţa că e nevoie de serviciile mele de claun pentru ziua următoare. După o noapte de sărbătorire a persoanei dragi, m-am trezit în grabă şi am plecat pe la ora prânzului către sediul firmei.
Printre baloane umplute cu heliu şi peruci multicolore, s-a născut claunul Scăpărici. Mi-a fost înmânat un nas total incomod şi o chiţăitoare ce se ascunde pe cerul gurii. Am fost îndesat în spatele unui taxi şi am plecat împreună cu claunul Şosetă şi clauniţa Zuzi către Mall Băneasa, înarmaţi cu baloane şi două butelii cu heliu. Pe traseu, la semafoare, lumea se uita la taxiul galben ca un canar în care stăteau 3 clauni, ca niste peşti exotici înghesuiţi într-un acvariu mult prea mic. Trafic intens, bară la bară, cum îi şade bine Bucureştiului şi caldură mare. După mai mult de jumatate de oră de respirat cu porţia, am ajuns la destinaţie. Ne-am făcut intrarea cu surle şi trâmbiţe, făcându-ne brânci unii la alţii şi glumind cu parinţii şi copiii. Un căţel aici, o lebădă acolo, o pereche de săbii pentru doi gemeni, baloane sub diferite forme în multe culori, o discuţie chiţăită şi un duel cu Şosetă (spre deliciul unui grup de copilaşi cu năsucuri roşii), joacă şi culoare, glume şi de-a prinse-lea. Cam aşa aş descrie prima zi a claunului Scăpărici.
Am ieşit din costum şi machiaj pe la 10 seara şi l-am lăsat pe Scăpărici să doarmă liniştit până data viitoare, cuminte într-un colţ de raft, cu tot cu nasul lui incomod şi peruca ciufuluită.

Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!

La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

Slujbă în parcare

În parcarea "de la colţ", a fost instalat un podium măricel. Parcarea se află vis-a-vis de biserica Schitu Magureanu. Probabil că în această noapte o să am parte de slujba de înviere "sub geam". Cred că o să ies şi am să stau într-un "colţ de adunare creştină", asistând tăcut la slujbă.
Vă doresc, la toţi, un Paşte Luminos şi numai bine.

14,642,065 views

Ochi bătrâni şi Lapis Lazuli

Cum ar trebui să te simti atunci când sădeşti recunoştinţă şi bucurie în sufletul unui necunoscut, când ştii foarte bine că nu ai niciun merit pentru asta?

Azi, în timp ce stăteam în "baraca" de lemn de la Universitate (din care vând minerale şi roci la cine se încumetă să se apropie) şi citeam ultima pagină din Quo Vadis (vol. 1), cumpărat de la chioşchiul de ziare din colţ, s-a apropiat o bătrână trecută de 70 de ani. Privire blândă, pierdută printre pietrele colorate, care luceau în soarele unei amiezi zburlită de un vânt rece şi încăpăţânat. Mâinile bătrânei se opreau la numai câţiva milimetrii de câte un cristal şi i se citea in priviri bucuria acelui copil ce descoperă un obiect nou, care numai şi numai pentru el reprezintă cea mai de preţ comoară. Chip brăzdat de viaţă şi umeri aduşi de poveri pe care numai ţi le poţi imagina. Gura, care purta amprenta multor vorbe cândva spuse, îi stătea întredeschisă, mută de admiraţie, cu buza de jos tremurând a şoaptă de desfătare. Când a ridicat ochii spre mine şi le-am văzut albastrul înviorat de surpriza vederii parului meu lung şi lăsat în voie pe umeri, mi-a disparut orice dorinţă de a continua ultima frază ce mă aştepta cuminte să o descopăr în josul paginii.
- Am crezut că sunteţi o doamnă. Îmi zise batrâna, puţin încurcată de situaţie.
- Mi se mai întâmplă. Destul de des aş putea spune. Îi zâmbesc şi o intreb dacă aş putea să îi servesc la ceva.
- Această pietricică violetă nu este ametis, nu?
- Nu, doamnă, este o agată. Agatele nu sunt foarte spectaculoase prin culoare. Mai degrabă prin modul de cristalizare stratificat şi haotic. Din aceasta cauză se coloreaza prin influenţa omului.
-Da...da... Frumuseţi mai mari ca la dumneavoastră nu am mai văzut de multicel. Şi îmi zâmbi cu o dantură frumoasă şi completă, care îmi stârni admiraţia si invidia. Eu nu mai am de multă vreme dantura completă, deşi nu am nici jumatate din vârsta bătrânei.
-Mulţumim de apreciere, scumpă doamnă.
-Uite... piatra asta îmi aduce aminte de Albastrul de Voroneţ. Îmi zice, ridicând un bulgare brut.
-Asta pentru ca e lapis lazuli. Piatra regilor. Din ea s-a obţinut vopseaua respectivă.
-Da..da.. Şi nici acum nu cred că se ştie ce au mai pus ei pe lânga, să nu îşi piardă stralucirea în timp. Aşa-i?
-Da, doamnă! Aşa e. Încă nu se ştie cum au stabilizat culoarea de rezistă de sute de ani.
Batrâna lăsă jos bulgărele de lapis lazuli şi cu o privire plină de regret că e nevoită să se desprindă de masă, dă să plece, clătinând uşor din cap, cu un zâmbet ce exprima, de-a valma, sentimente contradictorii. Atunci, dintr-o pornire inexplicabilă şi total necalculată ies, val-vartej, din cutia de lemn în care mă aflam şi, luând bulgărele de Albastru de Voroneţ, alerg dupa femeia cu ochii albaştrii ca mirarea cerului în dimineţile de august, când primeste răsăritul soarelui ieşit brusc din mare.
- Doamnă! Şi cu piatra cum ramâne? Mi-o lăsaţi mie?
Bătrâna, putin speriată, se întoarce spre mine. Cu uimire în glas, mă întreabă ce vreau să spun. Cum că ea nu a vrut decât să privească. Nu are bani să şi cumpere.
- E a dumneavoastră. Aţi plătit fără să vă daţi seama. Aţi plătit cu plăcerea de care am avut parte privindu-vă încântarea de a o ţine în mână. Eu vă mulţumesc pentru prezenţa la masa mea.
Nu sunt în stare să descriu uluirea şi gratitudinea ce se citea pe faţa ei.
-Adevărat? Îmi dăruiţi piatra?
-Da!
A primit piatra în mâna stângă, cu tremur de bucurie. Apoi... Apoi a urmat un gest pe care nu cred că am să îl pot uita vreodată, oricât aş încerca. Cu o mana dreaptă energică, în ciuda vârstei înaintate, femeia îmi prinse încheietura mâinii "omoloage" ei şi se aplecă puţin, sărutându-mi falangele ramase fără replică. Nu am putut schiţa niciun gest... Am rămas tâmp şi neajutorat în mijlocul trotuarului plin de "traficul" urban la miez de zi. Cred ca am rămas uluit minute bune, privind micimea trupului bătrân şi adus puţin de spate, depărtându-se, luând cu el o parte din sufletul meu. Când mi-am revenit din şoc, am început să realizez faptul că nu aveam dreptul să primesc aşa ceva. Că nu aveam niciun merit în toată "tărăşenia" asta şi am început să mă simt din ce în ce mai vinovat. Piatra respectivă nu îmi aparţinea, implicit meritul existentei ei pe masă si, mai apoi, în mâna bătrânei nu era al meu. M-am simţit ca un impostor. Ca un cartofor, care înşală soarta cărţilor, la jocul de poker al vieţii.

În oglindă

Dimineaţă devreme? Noapte târzie?
Îşi priveşte chipul răvăşit în oglinda cu argintul ciobit şi mâcat de vreme. Printre petele definitive, îşi descoperă firele de păr albe (azi parcă mai multe) din barba lăsată să crească în voie.
Propria reflexie îi zâmbeşte amar, cu ochi insomniaci.
-Azi ai să poţi? Îl întreabă imaginea cu glas sticlos.
-Nu ştiu... Am să încerc. Nu mă costă nimic să zâmbesc şi să le vorbesc. Am nevoie de ei acum. Aş fi preferat ca şi ei să aibă nevoie de mine... măcar puţin...
Mai aruncă o ultimă privire la chipul din argintul tocit al bătrânei oglinzi şi iese grăbit din baie, trântind uşa. Imaginea mai stăruie, ca o amprentă pe sticlă. Becul se stinge, iar chipul închide ochii, murind puţin câte puţin, până rămâne captiv în universul paralel, încărcat de reflexii suprapuse în timp. În fiecare zi se aştern unele peste altele, ca pagininile unei cărţi cu file translucide, până când se va fi golit de conţinut şi trupul sau lumesc se va plimba nelocuit, ciocnindu-se de trecători.

Caută-l prin oglizi şi sparge-le. Eliberează-i morţile premature. Locuieşte-l şi află-i numele. Sărută-i pleoapele şi redă-i strălucirea în ochi. Netezeşte-i o şuviţă rebelă şi odihneşte-i tâmplele în palme.
Fereşte-l de oglinzi!