Ce ai face cu 3 milioane de euro?

Leapşa primită de la Mara.

- aş cumpăra pentru Mara casa pe care o doreşte.
- i-aş face batrâneţile liniştite mamei mele.
- aş plăti toate ratele sorei mele (la apartament) şi aş ajuta-o să îşi urmeze calea.
- mi-aş lua o Honda Shadow şi o Toyota Hilux.

În rest... nu îmi doresc decât să fiu iubit de femeia ce îmi umple sufletul de aproape un an.

Meet The Beast

După numai 24 de ore de la primul meu drum la volanul unei maşini, aşteptam să fiu sunat şi să mi se spună când e următoarea plecare. Trebuia să conduc până la Bacău la un târg de vară la care eram invitaţi să ne expunem marfa de către Camera de Comerţ.
-Nu mergem cu duba că e in service. Şi tu, oricum, trebuie sa vii cu trenul că o sa conducă socrul meu până acolo. Noi plecăm dimineaţă. Tu ai tren mâine noapte si ajungi dimineaţa la 10. Hai bafta!
Asta mi-a picat destul de bine. Eram încă obosit de condusul a 650 km în 24 de ore, în condiţiile amintite în post-ul precedent. Am ajuns şi la Bacău. Joi dimineaţă toridă. La 20 de minute după sosirea la locaţia târgului respectiv, am fost târât în parcare sa fac o cunoştinţă sumară cu maşina pe care o voi conduce spre Bucureşti peste 4 zile.
-Asta e Bestia! Mi-a spus Robert arătându-mi un Opel Kadet break cu an de fabricatie 1988.
Imediat ce am văzut Bestia, am intrebat:
-Asta ce probleme are? Evident că asta mi-a venit prima dată în minte, dupa experienţa foarte recentă la volanul Peugeot-ului.
-Aaaaa... nu mare lucru... nu prea lucrează amortizoarele pe spate şi cam face zgomot că e tot diesel si are toba puţin desprinsă. Şi nu are claxon.
-Deci nu face stânga-dreapta, sare de cur în sus. Şi mai e si aproape mută de admiraţie pentru cel ce o va conduce în curând.
-Te-ai prins!
Sunt cam perspicace în ultimul timp. Tind să mă prind foarte repede ce mă aşteaptă. Greşiiiit!!!
A venit şi ziua plecării către Bucureşti. Am urcat la volanul unei maşini bătrâne de culoarea asfaltului si cu tabla corfită pe ici, pe colo. Prima cheie, ambalat puţin, plecat de pe loc si pe aici ţi-e drumul. Evident că la prima intersecţie a murit motorul şi am plecat cu a treia de pe loc. La ieşire din Bacău, prima denivelare, primul sărit nărăvaş al Bestiei. Şi aşa am luat drumul cu asfalt aproape perfect de pe meleaguri moldovene. Demaraj nu prea are conserva, dar de manevrat se manevrează bine. Nu vă inchipuiţi cum poate să sune maşina asta. Dacă ţii ambreiajul apăsat şi o turezi... nici nu are nevoie de claxonul şi aşa nefuncţional. Cu balansatul pe verticală m-am obişnuit relativ repede. Numai că mă gândeam ce medicamente să cer la farmacie pentru rău de mare. I-am găsit schepsisul ce trebuia făcut să o liniştesc atunci când o lua razna după o denivelare mai pronunţată. În rest... mergea ca unsă, cu 80 la oră, chiar 90 uneori. Mi-am zis în sinea mea: Hai bă că acum e bine! Ajungem mai repede la Bucureşti. Greşiiiiit!
Am ajuns la Buzău şi am început să îmi văd faza scurtă.
-Ia zi... cum stăm la partea de lumină?
-Cam chioară. Dar e OK.
Chioară şi pe deasupra SAŞIE. La faza lungă, stânga bate jos şi dreapta prin copacii de pe marginea drumului. De folos era numai cea scurtă. Buna şi asta. Iau un iepure şi mă ţin după el. Daaaaa de unde! Am intrat pe Drumul Oselor, cum zicea Robert cu aproape o săptămână în urmă. Urziceni - Bucureşti e un drum de evitat in condiţiile în care nu ai amortizoare pe spate şi eşti incărcat cu 500 kg de bolovani. Fraaaaţiloooor! Aţi vazut, desigur, prin filmele americane cu hip-hop-eri maşinile alea tunate care ţopaie de bot în sus pe ritmul muzicii? Insă cu mici-mari diferenţe. Alea fac aşa de bot şi la comanda unui buton. Bestia face aşa de târtiţă şi la fiecare denivelare, de care respectivul tronson de drum nu duce lipsă deloc, chiar dimpotrivă. Aş putea spune că e tot drumul o înşiruire de dâmburi, gâlme, valuri, sau cum vreţi voi să ziceţi. Dacă ai noroc de o maşină la care lucrează amortizoarele... aproape că nici nu bagi de seamă în ce stare deplorabilă se află drumurile din Românica. Probabil că pe asta se bazează şi guvernanţii noştrii când concesionează lucrari de infrastructură unor firme care mai de care mai obscure şi prin licitaţii în stil undercover. Nu cred că am depaşit de două ori viteza de 45 km la oră. Îmi blestemam zilele şi înjuram cum nu am înjurat, cred, niciodată. Lucru bun totuşi... de la atâta hâţâna-hâţâna s-au reglat cât de cât şi farurile pe faza lungă. Numai că nu mi-au fost de cine ştie ce ajutor... ajunsesem în Bucureşti.
-Lasă bă că o băgăm în service mâine şi o facem. Noi să fim sănătoşi. Mi-a zis Robert, abia reuşind să se abţină să nu râdă când m-a văzut la sosire după ce am coborât de la comanda bărcii numită pe bună dreptate Bestia.
-Îmi spui şi mie când o să văd şi eu cum e să conduc o maşină în stare perfectă de funcţionare?
-Data viitoare. Mi-a răspuns, de data asta râzând în hohote.
Ce-i drept, data viitoare, a fost in regulă cu amortizoarele. Am mers bine de tot până la Piatra Neamţ. Da. Numai că tot fără claxon şi s-a ajuns la Suceava cu garnitura de chiulasă prăjită. Dar asta i s-a tras de la un alt şofer care a luat-o din mâinile mele de la Piatra să o ducă la Suceava. Poate ea Bestia să meargă cu suta, încărcată tare, dar la 140 face mioc.

Miercuri dimineaţă plec spre Tg-Mureş. Încă nu ştiu cu care din maşini şi în ce stare de funcţionare se află.

De la Bistriţa la Bucureşti, via Suceava

Am revenit în faţa ustensilei electronice de comunicare în masă, după o pauză mai mare decât m-am aşteptat. După câteva week-end-uri în compania copiilor şi răsuciri de baloane în forme care mai de care mai năstruşnice, a venit un moment în care mi-au fost solicitate aptitudinile de vânzător şi cunoscător al pietrelor semipreţioase. Prima strigare: BISTRIŢA! Mi-am pus fizicul derutant în unicul tren ce merge direct Bistriţa din Bucuresti şi m-am pus pe citit. Ma aşteptau 10 ore de legănat, cu o carte în fata ochilor, pe drumurile de fier ale ţărişoarei noastre, scăpată de sub controlul locuitorilor ei, dar sub controlul aceloraşi votaţi. Un volum mai târziu, coboram pe peronul gării şi mă lăsam condus de şofer la dubiţa (Peugeot Partner) cu care veniseră, încărcată de la Bucureşti cu vreo 600 kg de cristale şi minerale aduse din Brazilia, Madagascar, Zair şi China. Toate bune şi frumoase... Expoziţie de vară la Muzeul Judeţean din Bistriţa. Cristale, minerale, roci şi fosile, 10 expozanţi, publicitate făcută (cât de cât) ... canci vizitatori/cumpărători. Vineri seara-grătar, sâmbătă seara-grătar. Pălincuţă, vodcă din Ucraina, afinată şi vin bun. Numai că, sâmbătă seara, şoferul nostru se pileşte şi începe să facă pe nebunul.
- Eu mai vreau să mai beau o bere! Zice Nea Caisă.
Prietenul meu şi proprietarul mărfii (patron de firmă importatoare), tot încerca să îi explice dobitocului că a doua zi urma să se urce la volan şi să plece la Suceava, ca mai apoi să meargă spre Bucureşti.
- Nu! Eu mai stau cu oamenii să mai beau o bere sau două!
- Măi, înţelege... avem treabă mâine. Lasă că bem bere la Bucureşti când ajungem. Am încercat şi eu să îl conving să lase dracului băutura şi să mergem la culcare.
După o oră de taxi-hotel-discuţii despre bere-telefon de la recepţie cu reclamaţii pentru gălăgie-iar discuţii despre bere, şoferul nostru se trezeşte cu salariul în mână şi uşa deschisă.
Buuuuun! Acum ce e de făcut? Doi oameni şi o maşină încărcată. Unul fără permis de conducere, celălalt cu. A se reţine: am permis de conducere de 6 ani... dar nu am condus nimic de atunci. Şi colac peste pupăză, nu aveam respectiva bucăţică de plastic la mine. Rămăsese undeva în Bucureşti, pe teancul de facturi restante la electricitate, întreţinere, internet şi dracu' mai ştie ce.
- Presupun că eu am să conduc mâine şi poimâine... Am zis cu juma' de gură, întorcându-mă către Robert.
- Ai ghicit!
Naţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Ce mă fac eu mâine? N-am condus de 6 ani, am greutate în maşină şi nici permisul nu e la mine. Asta am gândit toată noaptea şi jumătate de zi de vânzare.
A venit şi ora la care trebuia să încărcăm maşina şi să o luăm din loc. Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din prima oră la volan. Plecări de pe loc cu frâna de mână trasa, opriri de motor în mijlocul drumului, maxim 60 km la oră şi multă transpiraţie, gură uscată ca iasca.
- Bagă în prima. Calc-o. Frână. Ai verde. Ai roşu. Aici ai prioritate. Acum schimbă în a doua. Frână iar. Scoate din viteză şi bagă prima. Semnalizează. Treci că ai voie.
Cam aşa ceva se auzea din dreapta mea, dar cu calm englezesc, acompaniat de vocea de la GPS (o voi numi de acum înainte Ionica).
Când am auzit-o pe Ionica: aţi depăşit viteza legală, am crezut că o iau razna. Amveam 60 în localitate şi eram, tot, crispat. După primii 100 km am început să mă mai relaxez şi să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Eram la volanul unei maşini care ducea în spate, prin Pasul Tihuţa doi inconştienţi şi o părticică din Brazilia şi alte ţări exotice pentru un românaş care nu a ieşit încă din ţară (ăsta sunt eu).
- Dă-i a patra!
Zis şi făcut. Am călcat şi am trecut în a patra. După câteva secunde m-am trezit că încep să dansez stanga-dreapta pe un drum de munte cu asfalt îndoilenic. Am rămas destul de calm şi am luat piciorul. Am lăsat pedala liberă şi am schimbat inferior, frână de motor. Am revenit la linia de plutire şi am tras cu coada ochiului la Robert. Era şi el calm.
- Ştii cât aveam? 95 la ora. Vezi că bara de torsiune pe spate are ceva probleme şi face urât peste o anumită viteză. Las-o mai moale.
- Şi acum îmi spui?
- Da' io de unde dracu' să ştiu că tu te bagi la viteză?
Am ajuns şi la Suceava. Conducerea unei maşini prin oraş mi s-a părut tot timpul un calvar. Mai ales dacă eşti spectator zilnic la traficul din Bucureşti. A trebuit să traversez oraşul. Sincer să fiu... habar nu am cum am făcut asta. Nu am văzut nimic. Aveam o Ionică şi ochii alerţi (ai lui Robert). Eu eram atent numai la controlul maşinii şi atât. Ce semafoare? Ce sensuri unice sau giratorii? Ce treceri de pietoni sau mai ştiu eu ce? De astea se ocupa Robert. Eu doar controlam maşina şi eram atent să nu iau oglinzi şi vopsea, străine de maşinuţa pe care o conduceam. Când am ajuns la destinaţie şi am descălecat, ca Mihai Viteazul dupa primirea facută de moldoveni pe la 1600, eram ca în transă.
După o noapte în care am dormit în comă, m-am urcat la volan şi am pornit către Bucureşti. Eram mult mai relaxat, chiar şi prin oraş o idee. Pe la jumătatea drumului între Suceava şi Bacău, am observat că s-a aprins în bord o alertă de forma unei baterii. Hmmmm... parcă şi ieri era.... Cum eu nu condusesem nimic în afară de trabant şi o dacie făra ştergătoare şi claxon, cu bordul mort de mult, n-am dat mare importanţă faptului. Mă rog... merg mai departe şi ajungem la Bacău, unde mi s-a oprit de cel puţin 3 ori motorul în intersecţii şi o dată în pantă, de unde am plecat cu scârţâit de roţi. După ce am scăpat neoprit de poliţia care era grămadă pe străzi (aşteptau, după cum aveam să aflu în 10 minute, o coloană de biciclişti într-o competiţie de care nu aveam idee că are loc), am ajuns la un popas şi am tras pe dreapta să mă odihnesc puţin şi să ne refacem stocul de ţigări şi udătură rece. Atunci a observat şi Robert alerta ce se încăpăţâna să lumineze în bord.
- Băăăă! Cred că nu mai avem încărcare. Stinge poziţiile şi hai să vedem dacă ajungem până la următorul oraş mai important să căutăm un service.
De unde service deschis în zi de luni după alegeri europarlamentare, sărbătoare şi zi liberă legală? Buuuun! Să îmi dau cu capul de bord şi nu alta. Bară de torsiune cu probleme, acum şi riscul de a rămâne în drum. Telefoane date la Bucureşti şi cerut sfaturi la socru, calcule de distanta şi timp pana la lăsarea întunericului, veşti că plouă la Bucureşti. Astea l-au ţinut pe Robert ocupat o bucată bună de drum. Acum, nu că m-ar fi speriat faptul că o să rămânem în drum, dar aş fi vrut să ajung, totuşi, în noaptea respectivă în Bucureşti. Mă aştepta cineva drag acasa şi dorul era mai puternic decât orice fel de teamă. S-a lăsat şi înserarea. Am aprins poziţiile şi îmi doream foarte tare să nu prindem şi ploaie pe drum. Dacă mai dădeam drumul şi la ştergătoare... Am ajuns cu bine aproape de Buzău. Ionica se mai auzea din când în când cu viteza legală, copilotul îmi mai dădea câte o indicaţie, acul indicatorului de viteză nu trecea de 70. Toate bune şi frumoase până când am trecut de Buzău, când a fost nevoie să aprind faza scurtă (cea lungă era inutil de palidă şi periculoasă pentru economia energiei).Poziţiile erau aprinse de ceva vreme, la insistenţele unui poliţist ce îmi facuse semne disperate de pe marginea drumului. La Urziceni, lovitură de teatru... ploua răzleţ. Deci: ŞTERGĂTOARE!
- Uite! Ăsta se zice că e drumul oaselor. Pe aici au murit o grămadă în accidente. Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Laura Stoica... S-a auzit vocea inconştientului meu copilot. Taaaaci! De asta îmi arde mie acum? Ăsta e dus cu pluta pe toate râurile şi fluviile lumii ăsteia. Eu vreau să ajung întreg, să îmi mai pot strânge puiul în braţe şi ăstuia îi arde de glume macabre. Am intrat şi în Bucureşti, pe o ploaie aproape de torenţial. Noroc de traficul destul de relaxat în apropierea orei 23. Nici nu am simţit când am ajuns în faţa blocului. M-am dat jos cu genunchii lovindu-se între ei cu viteza maşinii de cusut Ileana şi am luat un taxi până la Cişmigiu. Am încercat să dorm, dar îmi reveneau în minte alerta de baterie, opririle de motor, scârţâitul de roţi, balansatul dubiţei şi crucile de pe marginea drumului, claxoanele taximetriştilor în semn de înjuratura la intersecţia din Obor când am schimbat benzile cam ezitant şi cei 650 km făcuţi la prima strigare.

Îmi era un dor ucigător de tine.

Turbo Kid

Era una din multele veri în care am uitat ce înseamnă să petreci vara în oraşe prăfuite şi prea fierbinţi de la asfaltul împănat cu gaze de eşapament (sau "pe continent", cum îmi place mie să zic). August, plin de turişti ce se plimbau alene pe faleza din Costineşti (pe vremea aia nu erau aşa de grăbiţi ca acum), aşteptam clienţi la portrete, împreună cu sora mea şi ne amuzam privind chipuri pe care ni le imaginam caricaturizate. Încă nu plecase soarele la culcare, dincolo de farul de la Tuzla şi mai ardea pieile torturate între orele prânzului, când în mod normal ar trebui să te ascunzi şi să bei o bere.
S-a apropiat de noi o pereche frumoasă, însoţită de un baietel de 5 ani, plin de energia explozivă a vârstei fragede şi impulsionată de agitaţia străzii.
-Am dori şi noi un portret pentru baieţel, dacă se poate! Imi zice tatăl, prinzând vartejul cu păr cârlionţat şi ochi măslinii, ce îi roia în jurul picioarelor.
În acea vreme, sora mea nu desena copii. Evident, pacostea a căzut pe capul meu. Mi-am aşezat pe genunchi planşeta şi am poftit mini-tornada să ia loc pe băncuţa destinată modelelor.
Mama baieţelului s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- Ştii... noi îi zicem Turbo. S-ar putea să ai ceva probleme cu el. Nu stă locului.
- Staţi liniştită. Am mai avut parte de neastâmpăraţi. Am zâmbit cu un aer puţin cam prea sigur de sine. Oooofff... Mult prea sigur!
Am dat mâna cu Turbo şi m-am apucat de desenat. Nu au trecut 3 minute şi am surprins în privirile micului inamic o urmă de plictis. Mi-am zis: Hopaaa... nu-i a bună! Ăsta micu'... coace ceva... Nu mă înşelam.
- Tati! Ce-i acolo? Şi o mână întinsă, arătă către parapetul ce despărţea plaja de trotuar.
- E plaja, puiule.
Tatăl nici nu terminase bine de pronunţat ultima silabă, că în faţa mea nu se afla decât un mic norişor de praf, stârnit de micile încălţări ce purtaseră, cu viteză ameţitoare către nisipul încins, zulufii nestâmpăraţi ce îmi dădeau bătai de cap pe hârtie. Am rămas mut, cu privirea în gol, acompaniat de râsetele vesele ce ieşau din piepturile asistenţei destul de numeroase ce se postase în jurul nostru.
- Hai înapoi la nenea să te deseneze! Hai şi stai cuminte pe băncuţă.
De după micul parapet din piatră, ţopăiau mâini, picioare şi râsul zglobiu ale lui Turbo. După câteva minute a revenit în mijlocul perechilor de ochi curioşi, ce aşteptau deznodamantul.
- Gata! Am venit. Uite ce am găsit. E pentru tine! Şi băieţelul îmi întinse o scoică pe care o culesese din nisip.
Am început să cobor cu liniile desenului către ochii lui mari, străjuiţi de cele mai lungi gene pe care le văzusem până atunci, pe un chip de copil. Am ajuns la nasul rotund ca un nasture şi conturam nările, ca date de un cui încins, când, în mijlocul unei discuţii aprinse între mine şi el, despre fel şi fel de lucruri (numai să stea în faţa mea), îl văd că îşi ridică privirea către braţele obeliscului şi zăreşte luna plină, proaspăt răsărită.
- Dar acolo ce este? Şi arată cu acelaşi deget ameninţător de mai devreme, către faţa bălaie a nocturnei.
- Luna... Îi răspund, cu jumatate de gură, curiosului meu amic. Ştiam clar ce va urma... Evident că am rămas, iar, scăldat în praf şi cu ochii în gol, lipsiţi de chipul lui. Şi iar, râsete voioase. Dincolo de parapet, Turbo sărea cu braţele deschise către lună, chiuind de bucurie. Am aşteptat cuminte revenirea personajului principal ce se afla acum, în figura alăturată. Mi-am aprins a 3-a ţigară pe parcursul aceluiaşi portret (de obicei fumez doar una). M-am întors şi eu către spectacolul oferit cu generozitate de băieţelul ce încerca să fure luna de pe cerul unei seri superbe de august.
- E dificil cu el. Ne cerem scuze. Mi-au zis părinţii, puţin încurcaţi de situaţia cu final imprevizibil în care ne aflam.
- Nu-i nimic. Îmi place puştiul. Are personalitate.
S-a întors, imediat ce mi-am stins ţigara. S-a aşezat în faţa mea, de parcă nu se întâmplase nimic şi a reluat mina de îngeraş nevinovat. Şi iar, dăi şi râzi, în asistenţă. Cred că acum erau deja 30 de persoane adunate în jurul nostru şi aşteptau cu sufletul la gură.
Am continuat cu desenatul şi am ajuns, cu greu, către final. Am întors planşeta către puşti şi i-am zis:
- Gata! Esti mulţumit, bărbate?
Nu ştiu să descriu chipul uimit al copilului ce se privea ca într-o oglindă în coala de hârtie. A ridicat ochii spre parinţi şi cu o bucurie imensă a arătat către mine.
- Îmi place de nenea pictoru'! Uite ce frumos m-a desenat!
S-a ridicat cu gesturi de barbat în toata firea şi mi-a întins mâna lui micuţă cu degetele adunate într-un salut plin de multumire. Ne-am strâns mainile, ca doi prieteni buni. Am semnat portretul şi l-am trecut în posesia părinţilor cu un zâmbet larg, uşurat.
Tatăl s-a întors spre mine şi mi-a zis:
- Ţi-am zis... Turbo...
În serile următoare, am primit vizita acelei familii şi am mai stat la poveşti cu micul meu prieten, câştigat la un portret şi un fugărit de lună pe plajă.

S-a născut un claun

După un interviu scurt, mai mult de formă, am primit job-ul part-time de care v-am scris în postu-ul precedent. Drept urmare, am fost chemat a doua zi, la un training pentru făcut twist-uri din baloane. Am început prin a învăţa cum se face un pudel, o sabie, o lebădă şi o inimă. Mă rog.... inima îmi iese mai mult ca un ficat... Dar cu exerciţiu se poate perfecţiona orice. Am ieşit de la sesiunea de răsucit baloane şi am plecat încrezător spre casă, cu gândul la ziua următoare, zi în care Mara urma să îşi serbeze ziua de naştere. Mi-am petrecut restul zilei dând din pensulă, încercând să îmi conturez ideile pe pânza infometată.
A venit şi dimineaţa zilei de 8 mai, pe care am început-o cu un duş şi un bărbierit prelungite până la extrem. Murat ca o gogonea, am părăsit aburii din baie şi m-am instalat între computer şi pânză, încercând să îmi scutur apa din păr. Mai o navigare, mai o chat-uire pe mess, mai o tuşă groasă trasă de pensula total nepotrivită pentru ceea ce încercam să fac, a trecut timpul. M-am îmbrăcat şi am plecat către sărbătorita zilei. La scurt timp, după ce m-am instalat în holul garsonierei Marei, cu o bere şi o ţigară, am primit un telefon care mă anunţa că e nevoie de serviciile mele de claun pentru ziua următoare. După o noapte de sărbătorire a persoanei dragi, m-am trezit în grabă şi am plecat pe la ora prânzului către sediul firmei.
Printre baloane umplute cu heliu şi peruci multicolore, s-a născut claunul Scăpărici. Mi-a fost înmânat un nas total incomod şi o chiţăitoare ce se ascunde pe cerul gurii. Am fost îndesat în spatele unui taxi şi am plecat împreună cu claunul Şosetă şi clauniţa Zuzi către Mall Băneasa, înarmaţi cu baloane şi două butelii cu heliu. Pe traseu, la semafoare, lumea se uita la taxiul galben ca un canar în care stăteau 3 clauni, ca niste peşti exotici înghesuiţi într-un acvariu mult prea mic. Trafic intens, bară la bară, cum îi şade bine Bucureştiului şi caldură mare. După mai mult de jumatate de oră de respirat cu porţia, am ajuns la destinaţie. Ne-am făcut intrarea cu surle şi trâmbiţe, făcându-ne brânci unii la alţii şi glumind cu parinţii şi copiii. Un căţel aici, o lebădă acolo, o pereche de săbii pentru doi gemeni, baloane sub diferite forme în multe culori, o discuţie chiţăită şi un duel cu Şosetă (spre deliciul unui grup de copilaşi cu năsucuri roşii), joacă şi culoare, glume şi de-a prinse-lea. Cam aşa aş descrie prima zi a claunului Scăpărici.
Am ieşit din costum şi machiaj pe la 10 seara şi l-am lăsat pe Scăpărici să doarmă liniştit până data viitoare, cuminte într-un colţ de raft, cu tot cu nasul lui incomod şi peruca ciufuluită.

Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!

La plantat de copii în parc

Ieri pe la ora prânzului, în timp ce aşteptam la semafor să traversez, am fost tras de mânecă de o fetiţă de 10 ani.
- Nu vă supăraţi, când mai veniţi în Cişmigiu să faceţi portrete?
Surprins fiind de faptul că am început să fiu oprit pe stradă şi întrebat despre aşa ceva, i-am promis că voi merge azi în parc, special pentru ea. Tatăl, care o însoţea, mi-a spus că veniseră special să mă caute. Drept urmare, azi, am mers în parc cu jumatate de oră înainte de ora la care stabilisem "întâlnirea". M-am aşezat pe banca pe care stau de obicei şi am început să îmi instalez trepiedul. În faţa mea se întindea rontul circular în care făceau plajă lalele, presărate printre panseluţe de toate culorile. Soare cald, vânticel liniştit şi cântec de păsărele. Ce mai... vreme frumoasă. În timp ce mă instalam, am observat că zona era populata de mulţi copilaşi, însoţiţi de părinţi înarmaţi cu aparate foto. Şi cum nu mă pot abţine când e vorba de copii, am început sa îi urmăresc din priviri şi să mă bucur de râsete şi ochi bucuroşi. Numai că nu a fost chiar ce mă aşteptam să văd. Era aşa, un fel de procesiune către stratul de flori multicolore. Părinţii făceau "rând la pozat", aşteptând să se audă declanşatoarele aparatelor celor ce le-o luaseră înainte. Rând pe rând, copilaşi de diferite vârste, erau pur şi simplu plantaţi de părinţi printre flori. Sărmanii copii... majoritatea nu înţelegeau de ce trebuie să stea ţepeni şi să se uite, preţ de câteva momente, către parinţii ce strigau "păsăricaaaa". Mai cu plânsete, mai cu ameninţări de genul "nu te mai aduc în parc niciodată" sau "azi nu mai papi cioco", se lăsau "pozaţi" de ochii flămânzi ai aparatelor de fotografiat.
Stau şi mă întreb... oare cât de greu poate să fie să îţi urmăreşti copilul şi să îl fotografiezi în timp ce se joacă liber în parc? De ce oare trebuie să îl aşezi cu forţa şi să îl ameninţi în fel şi chip ca să se uite în obiectiv? Nu m-ar mira ca acele, aşa zise, fotografii forţate să fie îndesate într-un album sub titlul de instantanee din viaţa copilului meu.

Piruete şi smaralde

Ceea ce voi scrie mai jos, s-a întâmplat în 2007. Treceam printr-o primăvară asemănător de plină de lipsuri ca şi cea de anul acesta. CV-urile erau la fel de neinteresante pentru angajatori. Din evidentă nevoie de bani, am ieşit şi atunci, ca şi acum, într-un parc. Mi-am luat trepiedul, planşeta cu câteva coli de hârtie şi cărbunele. Am ajuns în Parcul Tineretului din Bucureşti şi m-am aşejat pe o bancă, pe o alee mai ferită de patrularea agentilor de la Poliţia Comunitară. După vreo doua ore de aşteptare sterilă, sub un soare cald şi prietenos (macar el), am surprins cu coada ochiului un fluturaş de copil. Venea pe alee, în piruete dansate de picioare şi mâini, acompaniate în rotocoale de rochie miniaturală. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit brusc şi a privit desenele expuse. Cu ochi mari şi verzi ca de smarald, păr lung şi negru, ca noptile fără luna, chip uimit şi gesturi suspendate temporar, copila oscila între mine şi trepiedul îmbrăcat în portrete. Ca la un semn numai de ea vazut, s-a întors la 90 de grade şi a ridicat degetele ambelor mâini a chemare.
-Mami! Hai să vezi!
S-a apropiat de noi o mamă tânără, ca o oglindă peste ani a fiicei ei. M-a salutat încurcată şi s-a aplecat să îi aranjeze o dantelă rebela de pe umăr.
-Uite vezi? Ce desene frumoase...
Apoi se întoarce spre mine şi îşi înclină capul spre umărul drept, privindu-mă până în adâncul sufletului. Îmi întinde o mână de alabastru şi spuse zglobiu: Mara. Îi primesc degetele subţiri în palmă şi îi răspund cu voce surprinsă: Cristi.
-Ce frumoooos! Mami, pot să rămân puţin aici?
Femeia mă priveşte surâzând şi îşi cere scuze:
-Aşa e ea... mai îndrăzneaţă. Vă deranjază dacă mă aşez pe o bancă mai la umbră?
Răspund cu un Nu gâtuit şi încerc să zâmbesc. Habar nu am dacă am reuşit. Am privit-o cum se depărtează şi se aşază pe o bancă umbrită de un liliac încă neînflorit. Apoi, aprinzând o ţigară, a scos o carte şi a început să citească. Citea fără griji, fără să arunce nici măcar o privire către banca pe care fiica ei se afla în compania unui necunoscut. Totul părea firesc.
În tot acest timp, mâna copilei se afla în palma mea, cu degete răsfirate.
M-am întors către chipul de păpuşă din portelan, ce nu mă lăsa din priviri în timp ce se aşeza lângă mine.
- Ce faci aici în parc? Vrei să desenezi oameni?
- Da... Aş vrea să fac nişte portrete.
Copila îmi luase palma dreaptă între mâinile ei micuţe şi îmi studia fiecare deget cu atenţie. Eram atât de surprins de fiecare gest al ei, încât rămăsesem fără reacţie. Mă rezumam la a o privi în explorarea mâinii ce parcă nu îmi mai aparţinea. Îmi atingea usor fiecare deget, ca într-o mângâiere tematoare să nu strice ordinea lucrurilor.
- Cu mâna asta desenezi?
Şi fără să îmi aştepte răspunsul îşi apropie faţa de palma mea, aşezând obrazul rotund la baza degetelor rămase în continuare fără reacţie. Acum îmi ţinea palma sub obrazul puţin înclinat, ca un înger ce şi-a făcut pernă dintr-un nor. Mă privea-smarald.
- E caldă.
Spunând asta, pleoapele îngreunate parcă, de genele lungi de tăciune, acoperiră pentru câteva momente ochii mari şi scânteietori.
Eram atât de vrăjit de ceea ce mi se întampla, încât nu am observat când tânăra mamă ajunsese lângă noi. Îşi privea fiica zâmbind.
- Mara... hai să mergem, puiule.
Copila se ridică de pe bancă şi se desprinse, cu regret, de mâna mea. Ridică o privire întrebătoare către mamă.
- Putem să îl luăm acasă? Te roooog!
- Eeeei... ştii bine că nu putem lua acasă tot ce îţi place. Hai să mergem.
Copila se ridică pe vârfurile picioarelor şi îmi prinse tâmplele între palme, sărutându-mă pe obrazul proaspăt bărbierit.
- La revedere! Îmi spuse şi o luă de mână pe mamă.
- Sper că nu v-a deranjat. Aşa e Mara. V-am zis... e mai îndrăzneaţă.
- Niciun deranj... mi-a făcut plăcere. Am răspuns cu glasul tremurat, tulburat până în vârful firelor de păr. Copilul acela minunat... Priveam aiurit, cu respiraţia tăiată, cum mama şi fiica se depărtau încet, de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase. Mâna îmi rămăsese suspendată ca într-un salut, acolo unde o lăsase obrazul acela de copil. La capătul aleei, s-au întors către mine şi am vazut o mână mică trimiţându-mi un sărut, cules de pe buzele amândurora. Apoi au dispărut, aşa cu apăruseră, după colţul unui gărduleţ din lemn de brad. Am rămas aşa, un timp.
Nu ştiu cât a durat această întâlnire. Liliacul sub care citise mama, începuse de acum să înflorească. Liliac alb, ce începuse să îşi ningă timid coroana.

Încă cinci ore...

O musculiţă efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?... Mai dă-i cinci ore de existentă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.
Sthendal, Roşu şi negru

Asta mă face să mă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi intâlnit oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă aş fi trecut nepăsător pe lângă atâtea lucruri de care m-am bucurat sau nu, dacă nu m-aş fi oprit să culeg o floare sau un zâmbet. Cu siguranţă, aş fi fost mult mai sărac.

Dă o şansă unei musculiţe efemere să cunoască noaptea!

Slujbă în parcare

În parcarea "de la colţ", a fost instalat un podium măricel. Parcarea se află vis-a-vis de biserica Schitu Magureanu. Probabil că în această noapte o să am parte de slujba de înviere "sub geam". Cred că o să ies şi am să stau într-un "colţ de adunare creştină", asistând tăcut la slujbă.
Vă doresc, la toţi, un Paşte Luminos şi numai bine.