Fără titlu

Memoria are obiceiul să devină necruţătoare în momentele cele mai nepotrivite. Imaginează-ţi o avalanşă de amintiri ce îţi sfredeleşte mintea şi sufletul cu aducerea în toate simţurile a fiecărei secunde ce a trecut acum o luna... 5 luni... sau un an.
Cum ai putea să îi faci faţă fără să zgârii tavanul cu disperarea respiraţiei sacadate, în încercarea de a opri şuvoiul de trăiri ce te-au facut sa simti că eşti viu cu adevărat. Să îţi aduci aminte fiecare secundă scursă cândva... Asta e ceva ce te poate face să scapi prezentul în care te afunzi cu fiecare clipă anunţată de secundarele tutoror ceasurilor lumii. Şi zgârii cu unghiile pe sticla acvariului propriu fiecare tremur de pleoapă numai ca să nu fi obligat să clipeşti, de teama de a nu mai pierde încă o sistolă a unei inimi ajunsă în prag de infarct miocardic. Distracţia începe abia în momentul în care încep să se întrepătrundă secundele din amintiri cu cele pe care le respiri fără să îţi dai seama, ţinând de mână copilul care ai fost şi privind în proprii tăi ochi. Laşitatea pe care abia acum o percepi... momentele în care puteai să schimbi totul numai printr-un singur gest. Apoi... vin în toată limpezimea lor soluţii ce puteai să le eliberezi la momentul acela îngheţat în timp, care îţi stăruie pe retina împăienjenită şi te întrebi de ce mama dracului nu ai făcut ceva atunci. De ce trebuie să îţi dai seama ce era de făcut abia acum? Şi rumegi, ca o vită întârziată la păşune, toate rezolvările ce puteai să le dai atât de simplu dacă aveai curajul necesar.
Probabil că asta ne face oameni... Asta îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit în vara asta la Costineşti:

"Două planete se întâlnesc în mişcarea rol de revoluţie după câteva milioane bune de ani, destul de aproape încât să îşi vorbeasca.
- Oooooo ce mai faci maestre? Nu ne-am văzut de ceva vreme!
- Eeeehhh... Ce să fac... nu prea bine.
- Păi? Data trecută erai sufletul petrecerii.
- Am... ceva probleme de sănătate.
- Aoleu! E grav?
- Da... veneric.
- Hai mă! Zi ce ai! Că doar nu îţi e ruşine de mine... Ne ştim de la Big-Bang.
- Am... Homo Sapiens...
- Aaaaaaaa! Stai bă calm! Şi eu am avut. Nu-i grav! TRECE!"

E un banc foarte crud în esenţă. Te face să râzi în hohote de fiere şi să îţi mesteci dinţii apoi. Obişnuiesc să spun că am trăit viaţa aşa cum am ales. Că nu regret nimic... EEEEE NUUUU... Probabil că am să mai zic asta, doar pentru că vreau să o aud. Dar dacă stau şi despic firul trecutului în patru şi iau în calcul alternativele, îmi dau seama că puteam foarte bine să fac altfel. Simplitatea actiunii alternative mi se pare atât de evidentă în cele mai multe din cazuri. Cât de uşor mi se pare acum... şi cât de teamă mi-a fost atunci. Fărâma de luciditate care îţi lipseşte în momente importante din viaţă are un iz de laşitate atunci când o priveşti peste ceva timp. Degeaba încerci să ceri iertare sufletului ce duce povara clipei ratate în spate. Asta lasă urme adânci pe genunchii lui, târâţi pe caldarâmul necruţător al amintirilor. Când realizezi cât de uşor puteai face ceea ce era mult mai bine să faci, atunci te sperii de ce te poate aştepta după următorul colţ de viaţă. Poţi spune: "am să fiu mai atent data viitore". Dar data viitoare poate să nu mai vină niciodată... Data viitoare nu îţi mai este ţie la îndemână. Totul a luat o altă traiectorie din momentul în care ai ales să taci şi să nu faci.
Şi uite aşa, îţi mai albeşte un fir de păr, sau chiar mai multe. M-am întors din Costineşti după aproape o lună în care am făcut ce promisesem că nu am să mai fac. Adică portrete pe o faleză ce şi-a pierdut identitatea. Am revăzut mulţi prieteni sau cunoscuţi. "Bă Olteneeee! Ai albit de tot!"
Răspunsul meu a fost invariabil: "Staţi liniştiţi! Nu doare!".

Puţine promisiuni am încălcat în viaţă. Puţine... dar astea costă mai mult decât am crezut.

Eu şi Cişmigiul

Câteva instantanee din Cişmigiu facute în urma cu ceva săptămâni bune de prietenul modelului în cauză.

Offroad în Apuseni

Nici nu mă odihnisem de ajuns după zilele petrecute cu berea în faţă la Costineşti şi drumul la volanul Bestiei că a venit şi rândul dubiţei (am să o numesc Luluca... nu mă întrebaţi de ce că nici eu nu ştiu). Abia mă trezisem din somn şi m-a sunat Robert cu o veste proastă pentru timpul meu de refacere. Trebuia să mergem să ducem 500 kg de pietroaie undeva la 20 km de Alba-Iulia. Plecarea fiind pe la 2 noaptea (luni spre marti), eu având şi alte multe treburi de făcut, am intrat în criză de timp. Nu am simţit când a trecut ziua de luni şi m-am trezit că mai am 3 ore până la plecare. Evident că nu am mai apucat să dorm niciun strop din cauza vecinelor ce locuiesc în apartamentul de sus. Mamă şi fiică cu chef de scandal şi trântit obiecte mai mult sau mai puţin contondente pe podea, respectiv în capul meu(au obiceiul prost să se bată destul de des). Na! Am rezolvat-o şi cu somnul. M-am îmbrăcat în grabă şi am plecat către locul de întâlnire cu Luluca. Mă aşteptau, după spusele lui Robert, vreo 420 km. Mda... ce să spun... Ţop în maşină, fuga la depozit şi încarcă 508 kg mai exact, apoi fuji către judeţul Alba. Până pe Valea Oltului nu am avut probleme cu traficul. La Vâlcea am fost părăsit de copilot, acesta rătăcindu-se undeva în oniric jucând table cu Moş Ene. Imaginaţi-vă cum e să conduci pe o caldură sufocantă cu un copilot care doarme de îi curg balele pe geamul din dreapta, opturând oglinda laterală de pe respectiva parte. Suuuuuupeer tare frateeee! (cum se spune pe la Bucale). La Sibiu m-am trezit cu Ionica (GPS-ul de rigoare) că mă pune să fac dreapta cand era clar că trebuia să merg înainte. Pe cine să mai crezi? Am luat calea indicată de tabla albastră cu săgeti. Când a început nebuna să facă, cu voce tare, reconfigurarea traseului s-a trezit şi Robert şi mi-a indicat drumul: fă dreapta aici şi apoi stânga şi iar dreapta. Bă... ăsta ţine cu ursu'. M-am conformat şi în scurt timp am pierdut în urmă Sibiul şi copilotul cu respectiva mutră lipită de geamul care parcă îi dusese dorul. Plictiseală de trafic în linie dreaptă şi căldură şi mai multă. La Alba-Iulia, Robert a sărit ca ars şi mi-a zis: tot înainte ca armata rusă. La ieşire din oraş, reconfigurarea traseului... mergeţi înainte 75 km. Aha... parcă erau 20... Las' că nu-i bai! Drum nu prea aglomerat, sinuos pe alocuri şi spre final numai curbe şi în urcare şi în coborare. Uite halda de steril de la Zlatna şi Roşia Montană.

"Aţi fost vreodată la Abrud? Acolo munţii-s o comoară. În piatră dă ciocanul crud, mai dă, mai dă, a suta oară... Tot dă sălbatecul ciocan, zburând scântei ca din balaur. Se sparge bietul bolovan şi-atunci din el se-alege aur".

Poate era cândva... acum... e praf şi pulbere de vieti năpăstuite. Păcat de zona asta superbă, care a ajuns ca vai de ea.
Am ajus şi la Câmpeni. Acolo aflăm că mai trebuie să mergem până la Gârda şi de acolo ieşim de pe asfalt şi o luam pe un drum pietruit de 9 km. Aha... pietruit zici... pietruit să fie. Ei... când am părăsit asfaltul şi am dat să intrăm pe drumul respectiv, mi s-a ridicat părul în cap. Imaginaţi-vă o albie de pârâu de munte cu praguri şi şerpuit, plin de ace de păr, îngust şi cu pante între 40 şi 80 de grade. Ăsta era drumul pietruit. Ce-i drept, piatră era pe el... dar chiar piatră de râu uda şi alunecoasă nu mă aşteptasem să fie. Cam pe la jumătate, înainte de cele mai urâte 3 tronsoane ale lui, drumul a solicitat-o pe biata Luluca până i-a fiert apa în radiator. Jumătatea de tonă pe care o purta în spate i-a dat de cap motorului. După câteva zvâcniri, am renunţat la lupta cu versantul şi am tras pe dreapta, mai exact am ieşit pe o mică poiana (singura ieşire viabila de pe traseu, în rest fiind în dreapta prăpastie - stânga perete). Oricât ar părea de ciudat, acea albie de râu aproape secat (plouase sus şi curgeau firicele de apă), era destul de circulată. Abia dacă aveau loc doua maşini una pe lângă alta în cea mai lată zonă a drumului. În rest, trebuia să te bagi cât mai în lateral posibil şi să aştepti ca şi cel care venea din sens opus să facă la fel. Fiecare după posibilităţi. După ce Robert era să se opărasca grav la deschiderea buşonului de la micul rezervor de apă, în care stătea să ţâşnească un mic gheizer, ne-am aprins câte o ţigară şi ne scărpinam în cap dând din umeri. Oare o să mai pornească? Ce facem? Aşteptăm până se mai răceşte şi punem apă. De unde apă în vârf de munte? Niciun pârâu prin apropiere. După câteva momente de mică panică, Robert zice:
- Oltene.. ştii vorba aia.. prost să fii...
- Da! Noroc că eşti!
- Ia uite acolo sus. Vezi ce văd şi eu? Şi întinde mâna către chiar panta în care ne fiersese apa din radiator. Pe margine, la câţiva metrii era un obiect pe care în mod normal nu te aştepţi să îl vezi în creierii munţilor. Era un robinet albastru, din acela cu pârghie pe care o ţii apăsată ca să curgă apa.
-Oare merge? zice The Copilot.
-Bă... pare proaspăt instalat. Hai să vedem. Am luat un PET de 2 litrii şi m-am dus la salvarea neaşteptată. Mergeeeeee! Hai că nu-i rău. Am cărat vreo 3 recipiente cu apă rece şi am făcut plinul însetatei dubiţe. Acum că se mai răcise treaba, ne gândeam la cum o să urcăm. Mie îmi tremurau picioarele de oboseala (trecuseră 24 de ore de când nu mai dormisem). Până la urmă s-a dat un telefon la destinaţie (adică la cumpărătorul mărfii) şi s-a stabilit că va coborî cu un Aro şi ne va lua greutatea din cârcă. Aşa era bun făcut de la început. Dar ce să te înţelegi cu nebunul de Robert? Urma să luăm drumul fără jumătatea de tonă de geode şi alte pietre. Zis şi făcut. Descarcă pe Luluca şi bagă tot în dihania de Aro, furios şi obişnuit cu drumul ăla. Nu v-am spus un lucru... acei 9 km fac legătura între drumurile patriei şi peştera Scărişoara. Peşteră în care sălăşluieşte, de vreo 3000 de ani, al doilea gheţar subteran din lume ca şi cantitate de gheaţă. După noile măsurători, care se află în curs, e posibil să fie chiar pe locul unu în lume. O minune a naturii care este izolată şi ignorată de autoritati. Ce-i drept, se află în construcţie un drum de 18 km. Pe panoul sub care se află semnul accesul interzis scrie că lucrarea va fi finalizată în mai 2007. Deşi trebuia să fie dat în folosinţă în urmă cu 2 ani, asfalt este pe el numai la intrare pe distanţa de 4 sau 5 km. În rest... se lucrează. Nu am văzut niciun utilaj, nicio maşină încărcată cu ceva care să intre pe el. Nu sunt semne că s-ar face ceva. Numai promisiuni la care oamenii locului ridică din umeri şi plescăie a lehamite din gură. Când am ajuns sus, în satul Geţaru (n-am numărat mai mult de 10 case), am rămas cu gura căscată. O pace şi un miros de timp ramas pe loc m-au înconjurat. Am uitat şi de oboseală şi de griji. Coborârea în peşteră se face pe o scară făcută de localnici. Gheţarul a funcţionat ca frigider vreme îndelungată. Electricitatea a ajuns de curând în satul lor. Ghidul, un moţ mândru şi calm, ne-a arătat şi povestit o grămadă de lucruri în timpul scurt pe care l-am petrecut în peşteră. Temperatura este, constantă, de un grad Celsius. Asta în zona vizitabilă a peşterii. Că mai este o zonă ce nu-i deschisă publicului în care accesul este prin rapel de vreo 15 m pe perete de gheată apoi tot în coborare de vreo 20 m pe un perete înclinat.După 68 de metrii de coborâre ajungi în Rezervaţia Mare a peşterii. Adâncimea maximă este de 105 m. Acolo sunt zero grade. Am văzut poze speciale facute în tehnologie 3D. Impresionant şi trist în acelasi timp. În zonă se mai află foarte multe peşteri (peste 100) fiecare unică în felul ei. Dar, cum şade bine românului, nu este interes să se facă ceva cu turismul nostru. Dă-le Doamne drumuri, că lume vine să vadă. Nici nu îmi vine să cred că în condiţiile de acces actuale, totuşi, urcă destulă lume. Fie cu maşina, fie per pedes, oamenii merg să vadă o minune a naturii cum este Peştera Scărişoara şi al său gheţar.
Bineînţeles că am rămas peste noapte, găzduiţi şi omeniţi de ghidul nostru. A doua zi am coborât cei 9 km de albie secată în 50 minute şi am luat drumul către Bucureşti. Tot traseul m-am gândit la palinca de mere şi slana pe care le-am savurat în ajun şi la oamenii minunaţi din partea locului.

Costineşti Bazar

Miercurea trecută am plecat cu Bestia încărcată de tricouri să deschidem Rock Shop-ul din White Horse Costineşti. Drum plictisitor la volanul Bestiei, trafic de nebuni prin Constanţa şi în aproape 4 ore şi 15 litrii de motorină consumată, am ajuns la destinaţie. Fript de sete, am sărit direct călare pe o bere după ce am băgat cheile în buzunar pentru restul zilei. Bună şi rece berea. Mi-am şters mustaţa de spuma ce se cocoţase deasupra buzei mele superioare şi am fugit repede să mă barbieresc, dupa ce mi-au facut observaţie câţiva prieteni că "Arăţi ca dracu' Oltene. Ţi-a albit barba de tot de când nu te-am văzut". 10 minute mai târziu îmi mai dădeam jos o tură de spumă de sub nas. Mi-era dor de vară în White Horse. Am făcut repejor cunoştinţă cu personalul nou şi am mai strâns câteva mâini de prieteni vechi. Ce relaxant e la mare... Da... Doar daca stai în White şi bei bere cu prietenii. Dacă faci greşala fenomenală să iei drumul către faleză te-ai ars. Şi nu de la soare. În vara asta, edilii din Costineşti ţi-au pregătit multe surprize. Surprize din PVC peste fostele spaţii verzi şi straturi de flori cu care s-au lăudat în anul ce a urmat catastrofalei inundaţii ce a schimbat faţa Costineştiului pentru totdeauna. Faleza în acest moment este înţesată de tarabe din PVC şi lemn, una lângă alta. Mai urmează ca marea de comercianţi să înceapă să îşi ademenească muşteriii cu "Ace, brice şi cariceeee, rame şi chiloţi de dameeee". Gaseşti orice la tarabe. Şi când spun orice, nu exagerez. Sunt şi cel putin 11 Spice Shop-uri în Costineşti, după unii chiar 17. Până duminică la prânz, când m-am urcat la volan, m-am rezumat la berea şi muzica bună din White Horse, 2 drumuri în Eforie Nord cu treabă şi o fugă până în Vamă. Cu Vama e o alta poveste. Am să mai fac câteva drumuri pe litoral în vara asta şi am să vă spun şi despre locul minunat ce cândva era cunoscut sub numele Vama Veche. Acum e cu totul altceva acolo.

Ce ai face cu 3 milioane de euro?

Leapşa primită de la Mara.

- aş cumpăra pentru Mara casa pe care o doreşte.
- i-aş face batrâneţile liniştite mamei mele.
- aş plăti toate ratele sorei mele (la apartament) şi aş ajuta-o să îşi urmeze calea.
- mi-aş lua o Honda Shadow şi o Toyota Hilux.

În rest... nu îmi doresc decât să fiu iubit de femeia ce îmi umple sufletul de aproape un an.

Meet The Beast

După numai 24 de ore de la primul meu drum la volanul unei maşini, aşteptam să fiu sunat şi să mi se spună când e următoarea plecare. Trebuia să conduc până la Bacău la un târg de vară la care eram invitaţi să ne expunem marfa de către Camera de Comerţ.
-Nu mergem cu duba că e in service. Şi tu, oricum, trebuie sa vii cu trenul că o sa conducă socrul meu până acolo. Noi plecăm dimineaţă. Tu ai tren mâine noapte si ajungi dimineaţa la 10. Hai bafta!
Asta mi-a picat destul de bine. Eram încă obosit de condusul a 650 km în 24 de ore, în condiţiile amintite în post-ul precedent. Am ajuns şi la Bacău. Joi dimineaţă toridă. La 20 de minute după sosirea la locaţia târgului respectiv, am fost târât în parcare sa fac o cunoştinţă sumară cu maşina pe care o voi conduce spre Bucureşti peste 4 zile.
-Asta e Bestia! Mi-a spus Robert arătându-mi un Opel Kadet break cu an de fabricatie 1988.
Imediat ce am văzut Bestia, am intrebat:
-Asta ce probleme are? Evident că asta mi-a venit prima dată în minte, dupa experienţa foarte recentă la volanul Peugeot-ului.
-Aaaaa... nu mare lucru... nu prea lucrează amortizoarele pe spate şi cam face zgomot că e tot diesel si are toba puţin desprinsă. Şi nu are claxon.
-Deci nu face stânga-dreapta, sare de cur în sus. Şi mai e si aproape mută de admiraţie pentru cel ce o va conduce în curând.
-Te-ai prins!
Sunt cam perspicace în ultimul timp. Tind să mă prind foarte repede ce mă aşteaptă. Greşiiiit!!!
A venit şi ziua plecării către Bucureşti. Am urcat la volanul unei maşini bătrâne de culoarea asfaltului si cu tabla corfită pe ici, pe colo. Prima cheie, ambalat puţin, plecat de pe loc si pe aici ţi-e drumul. Evident că la prima intersecţie a murit motorul şi am plecat cu a treia de pe loc. La ieşire din Bacău, prima denivelare, primul sărit nărăvaş al Bestiei. Şi aşa am luat drumul cu asfalt aproape perfect de pe meleaguri moldovene. Demaraj nu prea are conserva, dar de manevrat se manevrează bine. Nu vă inchipuiţi cum poate să sune maşina asta. Dacă ţii ambreiajul apăsat şi o turezi... nici nu are nevoie de claxonul şi aşa nefuncţional. Cu balansatul pe verticală m-am obişnuit relativ repede. Numai că mă gândeam ce medicamente să cer la farmacie pentru rău de mare. I-am găsit schepsisul ce trebuia făcut să o liniştesc atunci când o lua razna după o denivelare mai pronunţată. În rest... mergea ca unsă, cu 80 la oră, chiar 90 uneori. Mi-am zis în sinea mea: Hai bă că acum e bine! Ajungem mai repede la Bucureşti. Greşiiiiit!
Am ajuns la Buzău şi am început să îmi văd faza scurtă.
-Ia zi... cum stăm la partea de lumină?
-Cam chioară. Dar e OK.
Chioară şi pe deasupra SAŞIE. La faza lungă, stânga bate jos şi dreapta prin copacii de pe marginea drumului. De folos era numai cea scurtă. Buna şi asta. Iau un iepure şi mă ţin după el. Daaaaa de unde! Am intrat pe Drumul Oselor, cum zicea Robert cu aproape o săptămână în urmă. Urziceni - Bucureşti e un drum de evitat in condiţiile în care nu ai amortizoare pe spate şi eşti incărcat cu 500 kg de bolovani. Fraaaaţiloooor! Aţi vazut, desigur, prin filmele americane cu hip-hop-eri maşinile alea tunate care ţopaie de bot în sus pe ritmul muzicii? Insă cu mici-mari diferenţe. Alea fac aşa de bot şi la comanda unui buton. Bestia face aşa de târtiţă şi la fiecare denivelare, de care respectivul tronson de drum nu duce lipsă deloc, chiar dimpotrivă. Aş putea spune că e tot drumul o înşiruire de dâmburi, gâlme, valuri, sau cum vreţi voi să ziceţi. Dacă ai noroc de o maşină la care lucrează amortizoarele... aproape că nici nu bagi de seamă în ce stare deplorabilă se află drumurile din Românica. Probabil că pe asta se bazează şi guvernanţii noştrii când concesionează lucrari de infrastructură unor firme care mai de care mai obscure şi prin licitaţii în stil undercover. Nu cred că am depaşit de două ori viteza de 45 km la oră. Îmi blestemam zilele şi înjuram cum nu am înjurat, cred, niciodată. Lucru bun totuşi... de la atâta hâţâna-hâţâna s-au reglat cât de cât şi farurile pe faza lungă. Numai că nu mi-au fost de cine ştie ce ajutor... ajunsesem în Bucureşti.
-Lasă bă că o băgăm în service mâine şi o facem. Noi să fim sănătoşi. Mi-a zis Robert, abia reuşind să se abţină să nu râdă când m-a văzut la sosire după ce am coborât de la comanda bărcii numită pe bună dreptate Bestia.
-Îmi spui şi mie când o să văd şi eu cum e să conduc o maşină în stare perfectă de funcţionare?
-Data viitoare. Mi-a răspuns, de data asta râzând în hohote.
Ce-i drept, data viitoare, a fost in regulă cu amortizoarele. Am mers bine de tot până la Piatra Neamţ. Da. Numai că tot fără claxon şi s-a ajuns la Suceava cu garnitura de chiulasă prăjită. Dar asta i s-a tras de la un alt şofer care a luat-o din mâinile mele de la Piatra să o ducă la Suceava. Poate ea Bestia să meargă cu suta, încărcată tare, dar la 140 face mioc.

Miercuri dimineaţă plec spre Tg-Mureş. Încă nu ştiu cu care din maşini şi în ce stare de funcţionare se află.

De la Bistriţa la Bucureşti, via Suceava

Am revenit în faţa ustensilei electronice de comunicare în masă, după o pauză mai mare decât m-am aşteptat. După câteva week-end-uri în compania copiilor şi răsuciri de baloane în forme care mai de care mai năstruşnice, a venit un moment în care mi-au fost solicitate aptitudinile de vânzător şi cunoscător al pietrelor semipreţioase. Prima strigare: BISTRIŢA! Mi-am pus fizicul derutant în unicul tren ce merge direct Bistriţa din Bucuresti şi m-am pus pe citit. Ma aşteptau 10 ore de legănat, cu o carte în fata ochilor, pe drumurile de fier ale ţărişoarei noastre, scăpată de sub controlul locuitorilor ei, dar sub controlul aceloraşi votaţi. Un volum mai târziu, coboram pe peronul gării şi mă lăsam condus de şofer la dubiţa (Peugeot Partner) cu care veniseră, încărcată de la Bucureşti cu vreo 600 kg de cristale şi minerale aduse din Brazilia, Madagascar, Zair şi China. Toate bune şi frumoase... Expoziţie de vară la Muzeul Judeţean din Bistriţa. Cristale, minerale, roci şi fosile, 10 expozanţi, publicitate făcută (cât de cât) ... canci vizitatori/cumpărători. Vineri seara-grătar, sâmbătă seara-grătar. Pălincuţă, vodcă din Ucraina, afinată şi vin bun. Numai că, sâmbătă seara, şoferul nostru se pileşte şi începe să facă pe nebunul.
- Eu mai vreau să mai beau o bere! Zice Nea Caisă.
Prietenul meu şi proprietarul mărfii (patron de firmă importatoare), tot încerca să îi explice dobitocului că a doua zi urma să se urce la volan şi să plece la Suceava, ca mai apoi să meargă spre Bucureşti.
- Nu! Eu mai stau cu oamenii să mai beau o bere sau două!
- Măi, înţelege... avem treabă mâine. Lasă că bem bere la Bucureşti când ajungem. Am încercat şi eu să îl conving să lase dracului băutura şi să mergem la culcare.
După o oră de taxi-hotel-discuţii despre bere-telefon de la recepţie cu reclamaţii pentru gălăgie-iar discuţii despre bere, şoferul nostru se trezeşte cu salariul în mână şi uşa deschisă.
Buuuuun! Acum ce e de făcut? Doi oameni şi o maşină încărcată. Unul fără permis de conducere, celălalt cu. A se reţine: am permis de conducere de 6 ani... dar nu am condus nimic de atunci. Şi colac peste pupăză, nu aveam respectiva bucăţică de plastic la mine. Rămăsese undeva în Bucureşti, pe teancul de facturi restante la electricitate, întreţinere, internet şi dracu' mai ştie ce.
- Presupun că eu am să conduc mâine şi poimâine... Am zis cu juma' de gură, întorcându-mă către Robert.
- Ai ghicit!
Naţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Ce mă fac eu mâine? N-am condus de 6 ani, am greutate în maşină şi nici permisul nu e la mine. Asta am gândit toată noaptea şi jumătate de zi de vânzare.
A venit şi ora la care trebuia să încărcăm maşina şi să o luăm din loc. Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din prima oră la volan. Plecări de pe loc cu frâna de mână trasa, opriri de motor în mijlocul drumului, maxim 60 km la oră şi multă transpiraţie, gură uscată ca iasca.
- Bagă în prima. Calc-o. Frână. Ai verde. Ai roşu. Aici ai prioritate. Acum schimbă în a doua. Frână iar. Scoate din viteză şi bagă prima. Semnalizează. Treci că ai voie.
Cam aşa ceva se auzea din dreapta mea, dar cu calm englezesc, acompaniat de vocea de la GPS (o voi numi de acum înainte Ionica).
Când am auzit-o pe Ionica: aţi depăşit viteza legală, am crezut că o iau razna. Amveam 60 în localitate şi eram, tot, crispat. După primii 100 km am început să mă mai relaxez şi să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Eram la volanul unei maşini care ducea în spate, prin Pasul Tihuţa doi inconştienţi şi o părticică din Brazilia şi alte ţări exotice pentru un românaş care nu a ieşit încă din ţară (ăsta sunt eu).
- Dă-i a patra!
Zis şi făcut. Am călcat şi am trecut în a patra. După câteva secunde m-am trezit că încep să dansez stanga-dreapta pe un drum de munte cu asfalt îndoilenic. Am rămas destul de calm şi am luat piciorul. Am lăsat pedala liberă şi am schimbat inferior, frână de motor. Am revenit la linia de plutire şi am tras cu coada ochiului la Robert. Era şi el calm.
- Ştii cât aveam? 95 la ora. Vezi că bara de torsiune pe spate are ceva probleme şi face urât peste o anumită viteză. Las-o mai moale.
- Şi acum îmi spui?
- Da' io de unde dracu' să ştiu că tu te bagi la viteză?
Am ajuns şi la Suceava. Conducerea unei maşini prin oraş mi s-a părut tot timpul un calvar. Mai ales dacă eşti spectator zilnic la traficul din Bucureşti. A trebuit să traversez oraşul. Sincer să fiu... habar nu am cum am făcut asta. Nu am văzut nimic. Aveam o Ionică şi ochii alerţi (ai lui Robert). Eu eram atent numai la controlul maşinii şi atât. Ce semafoare? Ce sensuri unice sau giratorii? Ce treceri de pietoni sau mai ştiu eu ce? De astea se ocupa Robert. Eu doar controlam maşina şi eram atent să nu iau oglinzi şi vopsea, străine de maşinuţa pe care o conduceam. Când am ajuns la destinaţie şi am descălecat, ca Mihai Viteazul dupa primirea facută de moldoveni pe la 1600, eram ca în transă.
După o noapte în care am dormit în comă, m-am urcat la volan şi am pornit către Bucureşti. Eram mult mai relaxat, chiar şi prin oraş o idee. Pe la jumătatea drumului între Suceava şi Bacău, am observat că s-a aprins în bord o alertă de forma unei baterii. Hmmmm... parcă şi ieri era.... Cum eu nu condusesem nimic în afară de trabant şi o dacie făra ştergătoare şi claxon, cu bordul mort de mult, n-am dat mare importanţă faptului. Mă rog... merg mai departe şi ajungem la Bacău, unde mi s-a oprit de cel puţin 3 ori motorul în intersecţii şi o dată în pantă, de unde am plecat cu scârţâit de roţi. După ce am scăpat neoprit de poliţia care era grămadă pe străzi (aşteptau, după cum aveam să aflu în 10 minute, o coloană de biciclişti într-o competiţie de care nu aveam idee că are loc), am ajuns la un popas şi am tras pe dreapta să mă odihnesc puţin şi să ne refacem stocul de ţigări şi udătură rece. Atunci a observat şi Robert alerta ce se încăpăţâna să lumineze în bord.
- Băăăă! Cred că nu mai avem încărcare. Stinge poziţiile şi hai să vedem dacă ajungem până la următorul oraş mai important să căutăm un service.
De unde service deschis în zi de luni după alegeri europarlamentare, sărbătoare şi zi liberă legală? Buuuun! Să îmi dau cu capul de bord şi nu alta. Bară de torsiune cu probleme, acum şi riscul de a rămâne în drum. Telefoane date la Bucureşti şi cerut sfaturi la socru, calcule de distanta şi timp pana la lăsarea întunericului, veşti că plouă la Bucureşti. Astea l-au ţinut pe Robert ocupat o bucată bună de drum. Acum, nu că m-ar fi speriat faptul că o să rămânem în drum, dar aş fi vrut să ajung, totuşi, în noaptea respectivă în Bucureşti. Mă aştepta cineva drag acasa şi dorul era mai puternic decât orice fel de teamă. S-a lăsat şi înserarea. Am aprins poziţiile şi îmi doream foarte tare să nu prindem şi ploaie pe drum. Dacă mai dădeam drumul şi la ştergătoare... Am ajuns cu bine aproape de Buzău. Ionica se mai auzea din când în când cu viteza legală, copilotul îmi mai dădea câte o indicaţie, acul indicatorului de viteză nu trecea de 70. Toate bune şi frumoase până când am trecut de Buzău, când a fost nevoie să aprind faza scurtă (cea lungă era inutil de palidă şi periculoasă pentru economia energiei).Poziţiile erau aprinse de ceva vreme, la insistenţele unui poliţist ce îmi facuse semne disperate de pe marginea drumului. La Urziceni, lovitură de teatru... ploua răzleţ. Deci: ŞTERGĂTOARE!
- Uite! Ăsta se zice că e drumul oaselor. Pe aici au murit o grămadă în accidente. Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Laura Stoica... S-a auzit vocea inconştientului meu copilot. Taaaaci! De asta îmi arde mie acum? Ăsta e dus cu pluta pe toate râurile şi fluviile lumii ăsteia. Eu vreau să ajung întreg, să îmi mai pot strânge puiul în braţe şi ăstuia îi arde de glume macabre. Am intrat şi în Bucureşti, pe o ploaie aproape de torenţial. Noroc de traficul destul de relaxat în apropierea orei 23. Nici nu am simţit când am ajuns în faţa blocului. M-am dat jos cu genunchii lovindu-se între ei cu viteza maşinii de cusut Ileana şi am luat un taxi până la Cişmigiu. Am încercat să dorm, dar îmi reveneau în minte alerta de baterie, opririle de motor, scârţâitul de roţi, balansatul dubiţei şi crucile de pe marginea drumului, claxoanele taximetriştilor în semn de înjuratura la intersecţia din Obor când am schimbat benzile cam ezitant şi cei 650 km făcuţi la prima strigare.

Îmi era un dor ucigător de tine.

Turbo Kid

Era una din multele veri în care am uitat ce înseamnă să petreci vara în oraşe prăfuite şi prea fierbinţi de la asfaltul împănat cu gaze de eşapament (sau "pe continent", cum îmi place mie să zic). August, plin de turişti ce se plimbau alene pe faleza din Costineşti (pe vremea aia nu erau aşa de grăbiţi ca acum), aşteptam clienţi la portrete, împreună cu sora mea şi ne amuzam privind chipuri pe care ni le imaginam caricaturizate. Încă nu plecase soarele la culcare, dincolo de farul de la Tuzla şi mai ardea pieile torturate între orele prânzului, când în mod normal ar trebui să te ascunzi şi să bei o bere.
S-a apropiat de noi o pereche frumoasă, însoţită de un baietel de 5 ani, plin de energia explozivă a vârstei fragede şi impulsionată de agitaţia străzii.
-Am dori şi noi un portret pentru baieţel, dacă se poate! Imi zice tatăl, prinzând vartejul cu păr cârlionţat şi ochi măslinii, ce îi roia în jurul picioarelor.
În acea vreme, sora mea nu desena copii. Evident, pacostea a căzut pe capul meu. Mi-am aşezat pe genunchi planşeta şi am poftit mini-tornada să ia loc pe băncuţa destinată modelelor.
Mama baieţelului s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- Ştii... noi îi zicem Turbo. S-ar putea să ai ceva probleme cu el. Nu stă locului.
- Staţi liniştită. Am mai avut parte de neastâmpăraţi. Am zâmbit cu un aer puţin cam prea sigur de sine. Oooofff... Mult prea sigur!
Am dat mâna cu Turbo şi m-am apucat de desenat. Nu au trecut 3 minute şi am surprins în privirile micului inamic o urmă de plictis. Mi-am zis: Hopaaa... nu-i a bună! Ăsta micu'... coace ceva... Nu mă înşelam.
- Tati! Ce-i acolo? Şi o mână întinsă, arătă către parapetul ce despărţea plaja de trotuar.
- E plaja, puiule.
Tatăl nici nu terminase bine de pronunţat ultima silabă, că în faţa mea nu se afla decât un mic norişor de praf, stârnit de micile încălţări ce purtaseră, cu viteză ameţitoare către nisipul încins, zulufii nestâmpăraţi ce îmi dădeau bătai de cap pe hârtie. Am rămas mut, cu privirea în gol, acompaniat de râsetele vesele ce ieşau din piepturile asistenţei destul de numeroase ce se postase în jurul nostru.
- Hai înapoi la nenea să te deseneze! Hai şi stai cuminte pe băncuţă.
De după micul parapet din piatră, ţopăiau mâini, picioare şi râsul zglobiu ale lui Turbo. După câteva minute a revenit în mijlocul perechilor de ochi curioşi, ce aşteptau deznodamantul.
- Gata! Am venit. Uite ce am găsit. E pentru tine! Şi băieţelul îmi întinse o scoică pe care o culesese din nisip.
Am început să cobor cu liniile desenului către ochii lui mari, străjuiţi de cele mai lungi gene pe care le văzusem până atunci, pe un chip de copil. Am ajuns la nasul rotund ca un nasture şi conturam nările, ca date de un cui încins, când, în mijlocul unei discuţii aprinse între mine şi el, despre fel şi fel de lucruri (numai să stea în faţa mea), îl văd că îşi ridică privirea către braţele obeliscului şi zăreşte luna plină, proaspăt răsărită.
- Dar acolo ce este? Şi arată cu acelaşi deget ameninţător de mai devreme, către faţa bălaie a nocturnei.
- Luna... Îi răspund, cu jumatate de gură, curiosului meu amic. Ştiam clar ce va urma... Evident că am rămas, iar, scăldat în praf şi cu ochii în gol, lipsiţi de chipul lui. Şi iar, râsete voioase. Dincolo de parapet, Turbo sărea cu braţele deschise către lună, chiuind de bucurie. Am aşteptat cuminte revenirea personajului principal ce se afla acum, în figura alăturată. Mi-am aprins a 3-a ţigară pe parcursul aceluiaşi portret (de obicei fumez doar una). M-am întors şi eu către spectacolul oferit cu generozitate de băieţelul ce încerca să fure luna de pe cerul unei seri superbe de august.
- E dificil cu el. Ne cerem scuze. Mi-au zis părinţii, puţin încurcaţi de situaţia cu final imprevizibil în care ne aflam.
- Nu-i nimic. Îmi place puştiul. Are personalitate.
S-a întors, imediat ce mi-am stins ţigara. S-a aşezat în faţa mea, de parcă nu se întâmplase nimic şi a reluat mina de îngeraş nevinovat. Şi iar, dăi şi râzi, în asistenţă. Cred că acum erau deja 30 de persoane adunate în jurul nostru şi aşteptau cu sufletul la gură.
Am continuat cu desenatul şi am ajuns, cu greu, către final. Am întors planşeta către puşti şi i-am zis:
- Gata! Esti mulţumit, bărbate?
Nu ştiu să descriu chipul uimit al copilului ce se privea ca într-o oglindă în coala de hârtie. A ridicat ochii spre parinţi şi cu o bucurie imensă a arătat către mine.
- Îmi place de nenea pictoru'! Uite ce frumos m-a desenat!
S-a ridicat cu gesturi de barbat în toata firea şi mi-a întins mâna lui micuţă cu degetele adunate într-un salut plin de multumire. Ne-am strâns mainile, ca doi prieteni buni. Am semnat portretul şi l-am trecut în posesia părinţilor cu un zâmbet larg, uşurat.
Tatăl s-a întors spre mine şi mi-a zis:
- Ţi-am zis... Turbo...
În serile următoare, am primit vizita acelei familii şi am mai stat la poveşti cu micul meu prieten, câştigat la un portret şi un fugărit de lună pe plajă.

S-a născut un claun

După un interviu scurt, mai mult de formă, am primit job-ul part-time de care v-am scris în postu-ul precedent. Drept urmare, am fost chemat a doua zi, la un training pentru făcut twist-uri din baloane. Am început prin a învăţa cum se face un pudel, o sabie, o lebădă şi o inimă. Mă rog.... inima îmi iese mai mult ca un ficat... Dar cu exerciţiu se poate perfecţiona orice. Am ieşit de la sesiunea de răsucit baloane şi am plecat încrezător spre casă, cu gândul la ziua următoare, zi în care Mara urma să îşi serbeze ziua de naştere. Mi-am petrecut restul zilei dând din pensulă, încercând să îmi conturez ideile pe pânza infometată.
A venit şi dimineaţa zilei de 8 mai, pe care am început-o cu un duş şi un bărbierit prelungite până la extrem. Murat ca o gogonea, am părăsit aburii din baie şi m-am instalat între computer şi pânză, încercând să îmi scutur apa din păr. Mai o navigare, mai o chat-uire pe mess, mai o tuşă groasă trasă de pensula total nepotrivită pentru ceea ce încercam să fac, a trecut timpul. M-am îmbrăcat şi am plecat către sărbătorita zilei. La scurt timp, după ce m-am instalat în holul garsonierei Marei, cu o bere şi o ţigară, am primit un telefon care mă anunţa că e nevoie de serviciile mele de claun pentru ziua următoare. După o noapte de sărbătorire a persoanei dragi, m-am trezit în grabă şi am plecat pe la ora prânzului către sediul firmei.
Printre baloane umplute cu heliu şi peruci multicolore, s-a născut claunul Scăpărici. Mi-a fost înmânat un nas total incomod şi o chiţăitoare ce se ascunde pe cerul gurii. Am fost îndesat în spatele unui taxi şi am plecat împreună cu claunul Şosetă şi clauniţa Zuzi către Mall Băneasa, înarmaţi cu baloane şi două butelii cu heliu. Pe traseu, la semafoare, lumea se uita la taxiul galben ca un canar în care stăteau 3 clauni, ca niste peşti exotici înghesuiţi într-un acvariu mult prea mic. Trafic intens, bară la bară, cum îi şade bine Bucureştiului şi caldură mare. După mai mult de jumatate de oră de respirat cu porţia, am ajuns la destinaţie. Ne-am făcut intrarea cu surle şi trâmbiţe, făcându-ne brânci unii la alţii şi glumind cu parinţii şi copiii. Un căţel aici, o lebădă acolo, o pereche de săbii pentru doi gemeni, baloane sub diferite forme în multe culori, o discuţie chiţăită şi un duel cu Şosetă (spre deliciul unui grup de copilaşi cu năsucuri roşii), joacă şi culoare, glume şi de-a prinse-lea. Cam aşa aş descrie prima zi a claunului Scăpărici.
Am ieşit din costum şi machiaj pe la 10 seara şi l-am lăsat pe Scăpărici să doarmă liniştit până data viitoare, cuminte într-un colţ de raft, cu tot cu nasul lui incomod şi peruca ciufuluită.

Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!