Meet The Beast

După numai 24 de ore de la primul meu drum la volanul unei maşini, aşteptam să fiu sunat şi să mi se spună când e următoarea plecare. Trebuia să conduc până la Bacău la un târg de vară la care eram invitaţi să ne expunem marfa de către Camera de Comerţ.
-Nu mergem cu duba că e in service. Şi tu, oricum, trebuie sa vii cu trenul că o sa conducă socrul meu până acolo. Noi plecăm dimineaţă. Tu ai tren mâine noapte si ajungi dimineaţa la 10. Hai bafta!
Asta mi-a picat destul de bine. Eram încă obosit de condusul a 650 km în 24 de ore, în condiţiile amintite în post-ul precedent. Am ajuns şi la Bacău. Joi dimineaţă toridă. La 20 de minute după sosirea la locaţia târgului respectiv, am fost târât în parcare sa fac o cunoştinţă sumară cu maşina pe care o voi conduce spre Bucureşti peste 4 zile.
-Asta e Bestia! Mi-a spus Robert arătându-mi un Opel Kadet break cu an de fabricatie 1988.
Imediat ce am văzut Bestia, am intrebat:
-Asta ce probleme are? Evident că asta mi-a venit prima dată în minte, dupa experienţa foarte recentă la volanul Peugeot-ului.
-Aaaaa... nu mare lucru... nu prea lucrează amortizoarele pe spate şi cam face zgomot că e tot diesel si are toba puţin desprinsă. Şi nu are claxon.
-Deci nu face stânga-dreapta, sare de cur în sus. Şi mai e si aproape mută de admiraţie pentru cel ce o va conduce în curând.
-Te-ai prins!
Sunt cam perspicace în ultimul timp. Tind să mă prind foarte repede ce mă aşteaptă. Greşiiiit!!!
A venit şi ziua plecării către Bucureşti. Am urcat la volanul unei maşini bătrâne de culoarea asfaltului si cu tabla corfită pe ici, pe colo. Prima cheie, ambalat puţin, plecat de pe loc si pe aici ţi-e drumul. Evident că la prima intersecţie a murit motorul şi am plecat cu a treia de pe loc. La ieşire din Bacău, prima denivelare, primul sărit nărăvaş al Bestiei. Şi aşa am luat drumul cu asfalt aproape perfect de pe meleaguri moldovene. Demaraj nu prea are conserva, dar de manevrat se manevrează bine. Nu vă inchipuiţi cum poate să sune maşina asta. Dacă ţii ambreiajul apăsat şi o turezi... nici nu are nevoie de claxonul şi aşa nefuncţional. Cu balansatul pe verticală m-am obişnuit relativ repede. Numai că mă gândeam ce medicamente să cer la farmacie pentru rău de mare. I-am găsit schepsisul ce trebuia făcut să o liniştesc atunci când o lua razna după o denivelare mai pronunţată. În rest... mergea ca unsă, cu 80 la oră, chiar 90 uneori. Mi-am zis în sinea mea: Hai bă că acum e bine! Ajungem mai repede la Bucureşti. Greşiiiiit!
Am ajuns la Buzău şi am început să îmi văd faza scurtă.
-Ia zi... cum stăm la partea de lumină?
-Cam chioară. Dar e OK.
Chioară şi pe deasupra SAŞIE. La faza lungă, stânga bate jos şi dreapta prin copacii de pe marginea drumului. De folos era numai cea scurtă. Buna şi asta. Iau un iepure şi mă ţin după el. Daaaaa de unde! Am intrat pe Drumul Oselor, cum zicea Robert cu aproape o săptămână în urmă. Urziceni - Bucureşti e un drum de evitat in condiţiile în care nu ai amortizoare pe spate şi eşti incărcat cu 500 kg de bolovani. Fraaaaţiloooor! Aţi vazut, desigur, prin filmele americane cu hip-hop-eri maşinile alea tunate care ţopaie de bot în sus pe ritmul muzicii? Insă cu mici-mari diferenţe. Alea fac aşa de bot şi la comanda unui buton. Bestia face aşa de târtiţă şi la fiecare denivelare, de care respectivul tronson de drum nu duce lipsă deloc, chiar dimpotrivă. Aş putea spune că e tot drumul o înşiruire de dâmburi, gâlme, valuri, sau cum vreţi voi să ziceţi. Dacă ai noroc de o maşină la care lucrează amortizoarele... aproape că nici nu bagi de seamă în ce stare deplorabilă se află drumurile din Românica. Probabil că pe asta se bazează şi guvernanţii noştrii când concesionează lucrari de infrastructură unor firme care mai de care mai obscure şi prin licitaţii în stil undercover. Nu cred că am depaşit de două ori viteza de 45 km la oră. Îmi blestemam zilele şi înjuram cum nu am înjurat, cred, niciodată. Lucru bun totuşi... de la atâta hâţâna-hâţâna s-au reglat cât de cât şi farurile pe faza lungă. Numai că nu mi-au fost de cine ştie ce ajutor... ajunsesem în Bucureşti.
-Lasă bă că o băgăm în service mâine şi o facem. Noi să fim sănătoşi. Mi-a zis Robert, abia reuşind să se abţină să nu râdă când m-a văzut la sosire după ce am coborât de la comanda bărcii numită pe bună dreptate Bestia.
-Îmi spui şi mie când o să văd şi eu cum e să conduc o maşină în stare perfectă de funcţionare?
-Data viitoare. Mi-a răspuns, de data asta râzând în hohote.
Ce-i drept, data viitoare, a fost in regulă cu amortizoarele. Am mers bine de tot până la Piatra Neamţ. Da. Numai că tot fără claxon şi s-a ajuns la Suceava cu garnitura de chiulasă prăjită. Dar asta i s-a tras de la un alt şofer care a luat-o din mâinile mele de la Piatra să o ducă la Suceava. Poate ea Bestia să meargă cu suta, încărcată tare, dar la 140 face mioc.

Miercuri dimineaţă plec spre Tg-Mureş. Încă nu ştiu cu care din maşini şi în ce stare de funcţionare se află.