Turbo Kid

Era una din multele veri în care am uitat ce înseamnă să petreci vara în oraşe prăfuite şi prea fierbinţi de la asfaltul împănat cu gaze de eşapament (sau "pe continent", cum îmi place mie să zic). August, plin de turişti ce se plimbau alene pe faleza din Costineşti (pe vremea aia nu erau aşa de grăbiţi ca acum), aşteptam clienţi la portrete, împreună cu sora mea şi ne amuzam privind chipuri pe care ni le imaginam caricaturizate. Încă nu plecase soarele la culcare, dincolo de farul de la Tuzla şi mai ardea pieile torturate între orele prânzului, când în mod normal ar trebui să te ascunzi şi să bei o bere.
S-a apropiat de noi o pereche frumoasă, însoţită de un baietel de 5 ani, plin de energia explozivă a vârstei fragede şi impulsionată de agitaţia străzii.
-Am dori şi noi un portret pentru baieţel, dacă se poate! Imi zice tatăl, prinzând vartejul cu păr cârlionţat şi ochi măslinii, ce îi roia în jurul picioarelor.
În acea vreme, sora mea nu desena copii. Evident, pacostea a căzut pe capul meu. Mi-am aşezat pe genunchi planşeta şi am poftit mini-tornada să ia loc pe băncuţa destinată modelelor.
Mama baieţelului s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- Ştii... noi îi zicem Turbo. S-ar putea să ai ceva probleme cu el. Nu stă locului.
- Staţi liniştită. Am mai avut parte de neastâmpăraţi. Am zâmbit cu un aer puţin cam prea sigur de sine. Oooofff... Mult prea sigur!
Am dat mâna cu Turbo şi m-am apucat de desenat. Nu au trecut 3 minute şi am surprins în privirile micului inamic o urmă de plictis. Mi-am zis: Hopaaa... nu-i a bună! Ăsta micu'... coace ceva... Nu mă înşelam.
- Tati! Ce-i acolo? Şi o mână întinsă, arătă către parapetul ce despărţea plaja de trotuar.
- E plaja, puiule.
Tatăl nici nu terminase bine de pronunţat ultima silabă, că în faţa mea nu se afla decât un mic norişor de praf, stârnit de micile încălţări ce purtaseră, cu viteză ameţitoare către nisipul încins, zulufii nestâmpăraţi ce îmi dădeau bătai de cap pe hârtie. Am rămas mut, cu privirea în gol, acompaniat de râsetele vesele ce ieşau din piepturile asistenţei destul de numeroase ce se postase în jurul nostru.
- Hai înapoi la nenea să te deseneze! Hai şi stai cuminte pe băncuţă.
De după micul parapet din piatră, ţopăiau mâini, picioare şi râsul zglobiu ale lui Turbo. După câteva minute a revenit în mijlocul perechilor de ochi curioşi, ce aşteptau deznodamantul.
- Gata! Am venit. Uite ce am găsit. E pentru tine! Şi băieţelul îmi întinse o scoică pe care o culesese din nisip.
Am început să cobor cu liniile desenului către ochii lui mari, străjuiţi de cele mai lungi gene pe care le văzusem până atunci, pe un chip de copil. Am ajuns la nasul rotund ca un nasture şi conturam nările, ca date de un cui încins, când, în mijlocul unei discuţii aprinse între mine şi el, despre fel şi fel de lucruri (numai să stea în faţa mea), îl văd că îşi ridică privirea către braţele obeliscului şi zăreşte luna plină, proaspăt răsărită.
- Dar acolo ce este? Şi arată cu acelaşi deget ameninţător de mai devreme, către faţa bălaie a nocturnei.
- Luna... Îi răspund, cu jumatate de gură, curiosului meu amic. Ştiam clar ce va urma... Evident că am rămas, iar, scăldat în praf şi cu ochii în gol, lipsiţi de chipul lui. Şi iar, râsete voioase. Dincolo de parapet, Turbo sărea cu braţele deschise către lună, chiuind de bucurie. Am aşteptat cuminte revenirea personajului principal ce se afla acum, în figura alăturată. Mi-am aprins a 3-a ţigară pe parcursul aceluiaşi portret (de obicei fumez doar una). M-am întors şi eu către spectacolul oferit cu generozitate de băieţelul ce încerca să fure luna de pe cerul unei seri superbe de august.
- E dificil cu el. Ne cerem scuze. Mi-au zis părinţii, puţin încurcaţi de situaţia cu final imprevizibil în care ne aflam.
- Nu-i nimic. Îmi place puştiul. Are personalitate.
S-a întors, imediat ce mi-am stins ţigara. S-a aşezat în faţa mea, de parcă nu se întâmplase nimic şi a reluat mina de îngeraş nevinovat. Şi iar, dăi şi râzi, în asistenţă. Cred că acum erau deja 30 de persoane adunate în jurul nostru şi aşteptau cu sufletul la gură.
Am continuat cu desenatul şi am ajuns, cu greu, către final. Am întors planşeta către puşti şi i-am zis:
- Gata! Esti mulţumit, bărbate?
Nu ştiu să descriu chipul uimit al copilului ce se privea ca într-o oglindă în coala de hârtie. A ridicat ochii spre parinţi şi cu o bucurie imensă a arătat către mine.
- Îmi place de nenea pictoru'! Uite ce frumos m-a desenat!
S-a ridicat cu gesturi de barbat în toata firea şi mi-a întins mâna lui micuţă cu degetele adunate într-un salut plin de multumire. Ne-am strâns mainile, ca doi prieteni buni. Am semnat portretul şi l-am trecut în posesia părinţilor cu un zâmbet larg, uşurat.
Tatăl s-a întors spre mine şi mi-a zis:
- Ţi-am zis... Turbo...
În serile următoare, am primit vizita acelei familii şi am mai stat la poveşti cu micul meu prieten, câştigat la un portret şi un fugărit de lună pe plajă.