Coincidenţă

După un week-end agitat la Costineşti, am revenit într-un Bucureşti mult mai cald decât malul mării. Luni dimineaţă am deschis mail-ul şi am aplicat pentru un job. Se cereau animatori pentru party-uri de copii şi face painting. Marţi după amiază, primesc un telefon care mă anunţa că am fost selectat pentru un interviu ce urma să aibă loc în ziua următoare. M-am bărbierit şi m-am pregătit sufleteşte pentru interviu. Miercuri dimineaţă, m-am trezit cu un zâmbet larg. Am aşteptat cu nerăbdare, pensulând pe o pânză proaspăt începută, o idee ce îmi dădea bătai de cap de ceva vreme. Către ora la care trebuia să plec spre locatia la care trebuia să dau respectivul interviu, imi sună telefonul... O voce masculină (de data aceasta) mă anunţa că, din motive cât se poate de importante, trebuie să reprogramăm interviul pentru ziua urmatoare, la aceeaşi oră. Am răspuns, destul de glacial, că este în regulă. Şi dacă tot eram îmbrăcat şi pregătit de acţiune, mi-am zis că nu ar strica să îmi iau ustensilele şi să ies în Cişmigiu să termin de citit volumul 2 din Quo vadis şi cine ştie, poate să fac un portret. Zis şi făcut... Am luat calea către aleile parcului şi am ajuns la banca mea preferată. M-am aşezat liniştit şi am început lectura, acompaniat de fumul albastrui al ţigării proaspăt aprinse. Ţigară după ţigară, în goana paginilor cu mici greşeli de tipar (că de... este ediţie scoasă de un ziar şi e aproape moka) au trecut vreo 3 ore peste umerii mei, chinuiţi de un torticolis ce nu îmi dă pace de vreo săptămână. Printre imagini terifiante, de execuţii atroce a bieţilor creştini, ce se sacrificau spăşiţi, lăsaţi de soartă la mâna unui Nero dement, aud o voce feminină ce îmi spune: Aş dori şi eu un portret. Îmi ridic privirea din paginile carţii de care eram atât de absorbit şi văd o pereche de tineri ce se afla în faţa trepiedului. O poftesc să se aşeze pe bancă şi mă pregătesc să mă produc pe hârtia de un alb dureros, ce îmi reflecta tot soarele din lume în ochii încă prinşi printre rândurile mai sus amintite.
Am început o discuţie amicală cu ambele personaje, ce mi se păreau, cumva, cunoscute. Din vorbă în vorbă, am ajus să povestim de vremurile trecute ale unui Costineşti, apus acum, pe care toţi trei ni-l aduceam aminte cu plăcere.
- Ştii... eu am fost acum 5 ani şi am cântat la vioară în Costineşti. Erau vremuri frumoase. Îmi spuse baiatul, cu o urmă de regret în priviri.
- Am fost şi claun la un moment dat la mare. Acum nu cred că ar mai prinde ca atunci.
- Ce a fost cândva, e bun fost şi atât... Nu mai este boemia frumoasă de care s-au bucurat generatii de studenţi în Costineşti şi în Vamă. Îi răspund la fel de întristat ca şi el.
De aici a pornit o discuţie în trei despre cum se distra lumea la mare în urmă cu ceva ani şi la cât de simplu era să aduci zâmbete pe chipurile oamenilor şi mai ales pe cele ale copiilor, purtâd o perucă şi un nas de cauciuc şi cât de ciudat ar părea acum un astfel de personaj, jucându-se cu copii pe plajă.
- Şi eu sunt claun. Îmi spuse fata ce îmi poza în acest timp.
- Nu te supara... Cum te cheamă? Ma întrebă fata cu par roşcat, privindu-mă iscoditor.
Îi răspund, puţin încurcat de o întrebare atât de directă.
La auzul numelui meu, aruncă o privire către prietenul ei şi, zâmbind, îmi spuse:
- Astăzi trebuia să dai un interviu pentru un job. Cu mine trebuia sa te întâlneşti la ora 14.30. Îmi pare rău că a trebuit să amânăm pentru mâine, dar nu m-am simtit prea bine...
- Da... şi eu sunt cel ce te-a sunat astăzi să iţi spună despre amânarea interviului. Îmi spuse prietenul ei, cu un zâmbet cât toate zilele.
A urmat o discuţie prietenească despre multe şi mărunte. Am terminat portretul şi la plecare am fost informat că, atunci când voi veni la interviu, am să admir portretul proaspăt semnat pe peretele biroului.
Asta da coincidenta!